Poveștile au apărut cu mult înaintea psihologiei. Poveștile ne transpun mintea într-un loc în care putem îmbrățișa atât bucuriile, tristețile, fricile, emoțiile reprimate, cât și tot ceea ce ni se pare de neacceptat în realitatea proprie. Poveștile înlătură barierele pe care mintea le pune. Cu ajutorul poveștilor, ne împrietenim cu ceea ce ne sperie. Poveștile prezintă lumii exterioare trări interioare. Ele ne determină să găsim similitudini, dar și diferenţe și ne stârnesc empatia.
Poveștile reprezintă mijlocul prin care atribuim semnificație evenimentelor și le-o comunicăm altora; ele creează puntea dintre cultură și sine. Sunt cea mai veche formă de comunicare umană. Indiferent de cultură și de vârstă, ființele umane au abilități de povestitor. Și ca să fie totul ca în viață, în orice poveste apare o problemă și o rezolvare.
Ca adulți, s-ar putea să nu acordăm prea multă atenție poveștilor. Dar dacă ne gândim puțin la asta, conștientizăm că omenirea a supraviețuit în toate aceste secole și cu ajutorul poveștilor. Acestea au fost transmise din generație în generație.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
„În basme, procesele interne ale individului sunt exteriorizate și înțelese, deoarece sunt întruchipate de personajele și evenimentele din poveste.“ – Bruno Bettelheim
Poveștile metaforice reprezintă un element extern care se joacă cu simțurile noastre (imagini, sunete, cuvinte, mirosuri) și ne stimulează inconștientul. Când sunt generalizate, ele devin principii călăuzitoare pentru viață. Unele dintre acestea provin din „poveștile“ noastre importante din copilărie și din cultura populară. Așa se face că poveștile și analogiile pe care le asimilăm influențează interpretările pe care le dăm evenimentelor din viața proprie. De exemplu, dacă ne gândim la relaționare în termenii unei bătălii, atunci orice interacțiune poate fi văzută ca un atac care necesită apărare sau ofensivă.
O poveste este, în sine, relatarea unor evenimente. O poveste metaforică într-un context terapeutic constă în elementele ce reprezintă simbolic problema clientului și-i oferă o soluție, într-o manieră indirectă. Metafora este adânc înrădăcinată în limba, cultura și modul în care gândim și, prin urmare, afectează modul în care interacționăm cu lumea exterioară.
Povestea se poate ocupa de o problemă umană generală și poate fi portretizată ca atare printr-un basm popular sau poate fi adaptată în mod specific pentru a se potrivi cu problema pe care o trăiește un individ. A asculta sau citi o poveste despre cineva care a avut o problemă similară cu a noastră și despre cum a ajuns problema să aibă rezolvare poate fi exact ceea ce avem nevoie să auzim. Unele povești pot fi destul de evidente, altele pot fi pline de simboluri greu de înțeles pentru mintea conștientă.
„Într-un context terapeutic, metaforele sunt folosite ca instrumente de transformare ce facilitează noi gânduri, sentimente și comportamente. Dacă sunt construite corespunzător, ele sunt foarte eficiente în susținerea schimbării, deoarece comunică direct cu inconștientul, ocolind capacitatea critică a minții conștiente. Basmul, ca un produs spontan, naiv și nereflectat al sufletului, nu poate exprima decât ceea ce este sufletul.“ – Carl Gustav Jung
În povești, întâlnim elemente care descriu etapele căutării echilibrului interior și al celui exterior. Așadar, poveștile ne pun în contact nevoile noastre. Cu ajutorul lor, reușim să descoperim o perspectivă care poate duce la schimbări comportamentale și la îmbunătățirea calității vieții. Ne identificăm cu personajele, pentru că mesajele poveștilor vizează stări și sentimente pe care le trăim în viața reală.
„În povești, lacrimile îi transformă pe oameni, le reamintesc lucrurile cu adevărat importante și le salvează sufletul. Numai împietrirea inimii poate să împiedice lacrimile și comuniunea.“ – Dr. Clarissa Pinkola Estés
Fiecare înțelege lumea prin prisma proprie și extrage înțelesuri diferite în funcție de nevoile sale interioare. Poveștile nu pun sub semnul întrebării viața; ele sunt un balans continuu între realitate și ficțiune, un balans care face bine sufletului.
Poveștile sunt modul în care noi înțelegem lumea. Sunt atât procese, cât și produse ale dorinței noastre de a rezolva ambiguitatea în care ne aflăm. Luarea în serios a poveștilor – atât în ceea ce privește ascultarea, cât și transmiterea mai departe a acestora – ne permite să înțelegem cauzele suferințelor și să lucrăm eficient pentru ameliorarea lor.
Cu toții ne bucurăm de o poveste bună, fie că este vorba de un roman sau de un film, fie de ceea ce ne explică unul dintre prietenii noștri. Suntem creaturi emoționale și poveștile ne permit să digerăm mai ușor informațiile, precum și tot ceea ce ni se întâmplă.
Studiile arată că poveștile determină un răspuns neurologic puternic. Neuroeconomistul Paul J. Zak arată că, în timpul momentelor tensionate petrecute într-o poveste, în creierul nostru se produce cortizol (hormonul stresului), în timp ce, în momentele cu încărcătură pozitivă, se eliberează oxitocina (substanța chimică ce stimulează conexiunea și empatia). Alte cercetări neurologice arată că un sfârșit fericit al unei povești stimulează sistemul limbic – adică totalitatea structurilor cerebrale situate în regiunea mediană și profundă a creierului – pentru a elibera dopamina (ceea ce ne face mai plini de speranță și de optimism).