Închid ochii și călătoresc în timp, la început de clasa întâi: e toamnă și sunt în curtea școlii. Îmi amintesc că grădinița și școala erau despărțite de o curte mare. Eram la bunici și mama mă ducea în fiecare dimineață la școală, cu pași repezi, aproape alergând pe lângă casele vecinilor. Mama mă ținea strâns de mână. Era foarte important să ajungem la timp, să nu supărăm pe cineva și să lăsăm o impresie bună. Nu-mi amintesc ce simțeam, dar inima îmi ticăia cu putere. Această bătaie puternică a inimii mă însoțește și în prezent, ca adult, când mă simt vulnerabilă. Dar bătăile inimii le simțeam în stomac, în acele momente. Mai degrabă ceea ce simțeam era ascultat de mama ca răspuns la întrebările ei: „Așa este că-ți place la școală?“, „Ai văzut ce frumoasă este clasa ta?“. Nu-mi amintesc ce am simțit cu adevărat.
Conștientizez ca adult că o strategie de adaptare a mea la emoțiile intense era aceea de a face tot felul de glume și posturi haioase, care relaxau atmosfera și care adunau copiii în jurul meu. Aveam prieteni. Apoi, după primul trimestru, ne-am mutat în oraș și am intrat în altă clasă. Eram mică de statură și mai mereu în prima bancă. Asta era de bine. Am iubit școala și eram fericită când mergeam la școală. Mă simțeam liberă să aleg ce-mi place, să fiu eu, să îndrăznesc și să exprim ceea ce simt. Genul de copil pe care-l dorește orice dascăl: liniștită, dornică de învățat, curioasă, înconjurată de copii. Spun asta pentru că mi-am dorit, copil fiind, să fiu înconjurată de copii. Dar îmi amintesc și momentul în care am întârziat la oră și învățătoarea care suplinea m-a prins de cravata de pionier și m-a tras în stânga și în dreapta în fața clasei. Îmi amintesc picioarele care se împleticeau. Am simțit rușine, umilință, tristețe. Și am mers în bancă. Am continuat studiile, îmbinând anii de liceu cu cei de profesoară în devenire. Astfel, adolescența mea a fost, pe de-o parte, printre prietenii de vârsta mea și, pe de altă parte, printre copiii de grădiniță și școală. O fuziune de emoții personale cu cele ale copiilor.
Toamna este despre începerea școlii, ca o amprentă pentru sufletul meu. Am dezvoltat o sensibilitate pentru emoțiile copilului la început de an școlar și însoțesc în fiecare an părinți și copii în această călătorie magică.
Atunci și acum: exercițiu pentru părinți
Aceste rânduri sunt o invitație pentru fiecare părinte de a călători în timp, de a recunoaște emoțiile și senzațiile pe care le avea la început de toamnă. Poate chiar de a încerca acest exercițiu simplu: Jurnal de călătorie, după cum îmi place să-i spun.
Toamna este anotimpul cu cele mai multe culori, așadar ia creioane colorate și o foaie de hârtie. Desenează amintiri din copilărie. Începe cu o imagine din copilărie legată de școală (poate fi de ajutor să desenezi pe foaie un cerc mic, o linie, două-trei puncte și apoi să adaugi alte elemente, așa cum simți că-ți vin imaginile în minte). Orice desenezi este în regulă. Poate fi o persoană despre care simțeai că te protejează, poate fi un loc de siguranță. Sau poți transforma linia de pe foaie într-o linie a timpului, trasând diferite momente pe ea: momente plăcute, triste, în care te simțeai singur sau când erai în siguranță. Notează și mesaje pe care le primeai de la ceilalți. Poți împărtăși cu cineva ceea ce ai desenat. Roagă-l să te asculte și eventual să oglindească ceea ce ai spus, repetând mesajul tău. Este vindecător să ai pe cineva curios în legătură cu tine.
Apoi, cu această energie și conștientizare, privește-ți copilul. Creșterea personală și grija de sine sunt ingredientele necesare unui relații părinte-copil conștiente. Copiii învață mai ușor prin modelare. Pentru că-mi plac poveștile și natura lor vindecătoare prin conectare, recomand părinților două povești la început de drum, indiferent cum arată drumul către grădiniță, școală.
Prima poveste care-mi vine în minte este cea scrisă de Audrey Penn, The Kissing Hand, pe care am citit-o grupurilor de părinți ani de-a rândul, la fiecare început de toamnă în grădiniță. Am zâmbit lacrimilor mămicilor la final de poveste. Secretele îi atrag pe copii și mesajul transmis părinților și copiilor este despre siguranță, sprijin și structură (ingrediente necesare în toate etapele de dezvoltare a copilului, după cum spune știința relațiilor și cea a atașamentului).
℗PUBLICITATE
Cea de-a doua poveste este scrisă de mine în urmă cu vreo opt ani, când fetița mea era la grădiniță. Se poate adapta și pentru școală sau pentru orice alt moment de conectare părinte-copil. De câte ori nu ți s-a întâmplat să fii întâmpinat(ă) cu câte o dezvăluire, mai mult sau mai puțin surprinzătoare despre un aspect din viața copilului vostru, seara înainte de culcare? Am pus împreună mai multe astfel de momente și am creat o poveste.
O poveste despre părinți și copii
Într-o seară liniștită, eu și fetița mea stăteam în cameră pe covor și sortam niște piese colorate. Deodată, își ridică privirea către chipul meu obosit și îngândurat și mă întreabă:
— Mami, ce te-a făcut pe tine azi să râzi?
— Pai, nu știu, am răspuns surprinsă de întrebare. Cred că nimic.
— Ei, eu am râs cât un munte uriaș, când am văzut într-o carte un cățel ascuns într-o gheată. Dar, tu mami, ai plâns azi?
— Nuuu, am răspuns eu.
— Eu, da. Doamna educatoare ne-a citit o poveste despre un pui de vulpe care a rămas singur pe lume și era foarte trist și nu avea prieteni. Azi ți s-a întâmplat ceva bun?
— Păi, da am primit o diplomă de la cursurile mele. Dar tu, draga mea?
— Azi am cunoscut o fetiță nou venită în grupa noastră, Daria. Avem încă o prietenă. Știi care este cel mai grozav loc din grădinița mea? Căsuța din curtea grădiniței. Acolo am aflat mai multe secrete despre zâne, nu pot să ți le spun azi! Tu ai un astfel de loc la serviciu? Eu cred ca doamna educatoare mă iubește foarte mult, poți să o suni și să o întrebi chiar și acum când e noapte. Îmi spune că pot să mă îmbrac singură cu pijamalele și să-mi aranjez hăinuțele pe scăunel. Știai, mami că și ele se odihnesc? Mai mult, dimineața când nu vreau să pleci de lângă mine, ea mă îmbrățișează și-mi spune vorbe frumoase. Și ție ți se întâmplă asta la serviciu? Azi ți-a spus cineva ceva drăguț? Tu ești cea mai minunată mămică din lume, ei știu? Într-o zi, am ajutat un băiețel să întoarcă bluzița, se încurcase puțin. Tu ai ajutat pe cineva? Și să știi, mami, că Sara îmi desenează ponei de câte ori vreau eu și eu îi colorez. Pe tine cine te ajută la serviciu? Știai că, dacă pui pe mână o păpușă-marionetă și ea începe să-ți vorbească, te poți simți mai bine? Ea te întreabă cum te simți și te învață cum să rezolvi o problemă. Adică, un copil te împinge tare și dacă plângi sau îl împingi și tu, nu rezolvi problema… poți să îi spui „Stop!“ sau să-l întrebi: „Ce s-a întâmplat cu tine, de ce mă lovești?“.Tu cu cine vorbești despre emoțiile tale? Când mâncăm, partea cea mai grozavă este cea din supă. Uneori, pastele sub formă de litere, formează cuvinte. Și tu ai citit în supă, mami? Azi am auzit mai multe cuvinte noi în limba germană, dar cred că am uitat acum. Spune-mi tu, ce ai învățat azi?
Am privit-o în ochi și i-am răspuns: „Am învățat ceva foarte prețios: să asculți cu multă curiozitate“.
Adevărul este că, în spatele cuvintelor, se ascund multe daruri despre viață. Din discuția cu fiica mea, am învățat o lecție pe cât de simplă, pe atât de prețioasă: depinde de fiecare dintre noi cum percepem lucrurile mărunte dintr-o zi și cum reușim să le descoperim pe cele din viața copilului nostru.
Amintește-ți că este important să sprijini copilul să folosească cuvinte pentru a-și exprima toate emoțiile, ascultându-l și vorbind împreună despre ele. Este o regulă simplă: vorbește-i cu blândețe și folosește cuvinte puține. Sau, dacă este mai ușor de reținut, KISS: Keep It Short and Sweet.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
