Prejudecățile și stigmatizarea asociate dependențelor afectează procesul de recuperare

Mi-am petrecut mare pare din copilărie și adolescență într-o stare de incertitudine și nesiguranță, întrebându-mă care este adevăratul meu tată. Bărbatul jovial, glumeț și muncitor care întorcea clătite în aer în bucătăria familiei, în timp ce dansa, sau bărbatul cu ochii sticloși, care se clătina pe aleea blocului, încercând să-și găsească echilibrul, în timp ce mama ne spunea să nu-l supărăm când vine beat acasă.

Am crescut cu descrieri de la cei din jurul, dar și din familia noastră despre tatăl meu ca fiind „băiat de treabă, dar îl strică băutura“, „bețiv“, cel care cauza rușine sieși și familiei sale. Am crescut cu un tată care nu era nici perfect, nici stricat, nici singurul în situația aceasta, ci – privind acum cu ochi de adult și profesionist în sănătate mintală – un tată și un bărbat care suferea de o dependență de alcool. Boală care a fost și cea care l-a costat, alături de dependența de tutun, o viață în care a fost mai puțin prezent, a avut parte de relații calitativ mai sărace și de o stare de sănătate precară, ce a dus până la amputații de membre, iar în final la pierderea vieții. Mi-aș fi dorit ca cineva să fi putut trece de atitudinea de blamare și rușinare la adresa familiei și a tatălui meu și să-l fi ajutat pe acesta, dar și pe cei din jurul său să înțeleagă că suferea de o boală, ce i-a afectat calitatea vieții, și să-l fi susținut să urmeze un tratament și un proces de recuperare.

Povestea tatălui și a familiei mele cu dependența nu este rară în peisajul autohton, ba aș îndrăzni să afirm că este atât de des întâlnită, încât riscă să pară normalitatea ce nu mai ridică semne de întrebare. Impactul pe termen lung al acestei dependențe, chiar și în viețile noastre adulte, a fost unul marcant, deși cei mai mulți dintre membrii familiei și-au asumat responsabilitatea pentru starea de bine proprie.

Multe persoane care îndeplinesc criteriile pentru o tulburare de consum de substanțe nu știu că ceea ce li se întâmplă de la un punct încolo este o boală sau, atunci când conștientizează acest lucru, deja le este foarte dificil să se mai poată opri singuri. Unii nu cunosc nici că există tratament care-i poate ajuta să se recupereze sau că viața lor ar putea avea alt parcurs, odată ce adicția s-a instalat. Iar realitatea este că și atunci când recunosc că există o problemă, în peisajul românesc, nu au unde să se trateze sau se lovesc de discriminare, prin prisma stigmei structurale și publice asociată cu utilizarea de substanțe (fie ea de alcool, tutun, marijuana sau alte droguri de risc).

Organizația Mondială a Sănătății definește adicția ca fiind o boală cronică, care modifică anumite funcții ale creierului și care poate duce la manifestări comportamentale nocive în primul rând pentru persoana aflată în dependență. E important de menționat în ceea ce privește adicția ca boală că nu orice utilizare de substanțe interzise înseamnă adicție. Însă atunci când vorbim de consum problematic (abuz) și dependență, vorbim de impact asupra sănătății și a stării de bine, dincolo de posibilele efecte plăcute ale drogului, dar mai ales în ciuda efectelor negative ale acestuia.

La fel de important ar fi de subliniat că nu oricine utilizează la un moment dat o substanță interzisă sau care bea o bere ori fumează o țigară devine un consumator. Însă în cazul în care consumul se menține cu o anumită frecvență și în anumite perioade de vulnerabilitate ale creierului, pot apărea modificări permanente în mecanismul de recompensă și plăcere ale acestuia, ce cresc șansele instalării unei adicții. Așadar, o parte dintre utilizatori vor deveni consumatori, iar acest lucru este influențat de o serie de factori, de la factorii de mediu (sărăcie, lipsa unui loc de muncă, apartenența la un grup minoritar, discriminare, expunere la abuz și neglijență, istoric familial de abuz de substanțe etc) la factori psihologici (traume, pierderi semnificative) și factorii biologici sau genetici ai persoanei (adolescența, istoric familial de dependență).

Stigmatizarea publică și structurală asociată dependențelor în România

Stigmatul public spune că persoanele ce trăiesc cu o adicție sunt „niște persoane lipsite de voință“ sau care se află în această situație ca urmare a deciziilor lor greșite, deși sunt studii care arată că acestea au aceeași preocupare și aderență la tratament precum persoanele care suferă de alte probleme de sănătate cronică.

State precum Portugalia și Olanda, cu o experiență de peste 20 de ani în politici de reducere a consumului de substanțe și dezincriminare a deținerii de substanțe interzise (până la o anumită cantitate), la care se adaugă crearea unor centre de prevenție, tratament și recuperare în adicție, ne arată că abordarea consumului de substanțe într-o maniera umană, comunitară și nestigmatizantă duce la o reducere semnificativă a utilizării abuzive a acestora. Campaniile de informare despre riscurile asociate, dar și despre utilizarea responsabilă, de tip peer to peer, făcute în școli și licee scad vârsta de debut a consumului problematic, reducând astfel frecvența dependențelor în viețile tinerilor.

Campaniile media de tip no drug policy sau care promovează abstinența au efecte nesemnificative statistic în influențarea intenției de a consuma un drog în rândul adolescenților, ba mai mult antrenează în mod paradoxal o curiozitate sporită în rândul acestora, ca orice lucru interzis de altfel.

La momentul în care este scris acest articol, la nivelul României, nu există decât un singur centru național pentru prevenirea și tratarea consumului de droguri la adolescenți, și anume Centrul C.R.E.A.A.Ti.V. (Centrul de Recuperare și Educație împotriva Adicțiilor pentru Adolescenți și Tineri Voila), din cadrul Spitalului de Psihiatrie Voila din Câmpina. Un singur centru cu 24 de paturi la nivel național. Nu există centre private în care se poate face tratamentul unei dependențe pentru adolescenți. Nu există centre comunitare și programe naționale necesare în prevenirea recăderilor și menținerea recuperării, astfel încât putem spune că acești copii și familiile lor sunt frecvent abandonați și condamnați de stat la o viață tare dificilă, în absența unor servicii specializate de asistență medicală, psihologică și socială care să-i ajute în lupta cu o dependență.

Situația nu este cu mult mai bună nici în ceea ce privește intervenția în rândul populației adulte, deși există o ofertă mai variată în perspectiva serviciilor private și de stat pentru adulți, însă cu o majoritate covârșitoare din asistență acordată încă în spitale de psihiatrie, care nu sunt centre specializate de intervenție în adicție.

La acest fapt adăugăm că, de cele mai multe ori, nici asistenții sociali, psihologii sau medicii nu au competențe specifice de adictologie, iar de cele mai multe ori, în absența acestei specializări, persoana care suferă de o dependență se lovește de aceleași prejudecăți, chiar și atunci când merge să ceară ajutor. Există studii care arată că personalul medical nespecializat în asistență medicală din adicții cade victimă acelorași convingeri negative prezente în populația generală, și anume că dependența este o chestiune de voință sau că persoanele cu un consum problematic de substanțe sunt viciate moral sau agresive și conflictuale.

În România, abia anul acesta s-a deschis, prin Ordin al Misterului Sănătății, un program de pregătire pentru medici specialiști în Medicina Adicției, care a cuprins 54 de specialiști la nivel național.

℗PUBLICITATE

---

---

Toate acestea reprezintă forme de stigmă structurală, prin care avem un sector populațional căruia îi este îngrădit accesul la servicii comunitare, de îngrijire și tratament specializate.

Există, de asemenea, un proiect de lege ce vizează transformarea tuturor consumatorilor de substanțe în delincvenți, prin incriminarea ca trafic de substanțe a oricărei cantități deținute, chiar dacă ar fi pentru uz propriu. Această măsură, alături de încadrarea drept „condus sub influență“ a oricărei pozitivări a unui test antidrog efectuat în trafic (în absența unor probe biologice și limitări de cantitate sau de timp, cum e în cazul alcoolului) pot fi alte forme de stigmă structurală, ce riscă să incrimineze abuziv inclusiv o categorie populațională care se află în tratament medical, psihiatric/psihotrop pentru o gamă variată de afecțiuni.

Aceste măsuri luate politic, în absența consultării cu specialiști din domeniul medical sau în drept legislativ, la care se adaugă absența unor centre de prevenție și asistență în tratamentul dependențelor, fac ca procesul de recuperare reală a unei adicții să fie unul mai degrabă anevoios, fragil și, uneori, chiar imposibil.

Portretizarea în media a persoanelor cu dependență netratată prin apelative precum „drogatul“ sau „alcoolicul“ sau ca fiind „periculoase“, alături de absența portretizării poveștilor de succes în procesul de recuperare sunt factori de menținere a convingerilor negative cu care trăiesc persoanele cu adicții.

Pe parcursul următoarelor articole din seria Sănătate Mintală pentru Toți vom încerca să aducem mai multă înțelegere față de adicții și miturile din dependențe, față de tratamentul și procesul de recuperare a acestora, precum și față de toți actorii implicați în demersul terapeutic.

Tabloul actual al tulburărilor de consum de substanțe la nivel mondial și național

La nivel mondial, peste 35 de milioane de oameni trăiesc cu o dependență. Cu toate acestea, doar una din șapte persoane a primit tratament pentru aceasta în ultimul an, conform ultimelor statistici. Dintre acești adulți, aproximativ o treime sunt diagnosticați concomitent cu o tulburare mintală. La nivel internațional, cea mai răspândită adicție este cea dată de tutun. Pe locul doi este dependența de alcool, urmată de adicții la alte substanțe: opiacee (heroină și opiacee), stimulante (cocaină, amfetamine, metamfetamină), benzodiazepine și hipnotice, psihedelice, etnobotanice și alte substanțe. Există statistici care spun că aproximativ 100.105 de oameni au murit în 2022 în America prin morți prevenibile, prin supradoza cu un drog – o creștere de 797% față de anul 1999. Dintre acestea, aproape 70% au fost prin supradoză cu un opioid. 

Conform Tabloului Sănătății Mintală din România, la nivelul anului 2023, „tulburările legate de consumul de substanțe și dependențe au o prevalență (totalitatea cazurilor noi și vechi diagnosticate) de 3,1% în decursul vieții, pentru tulburarea de consum de alcool (Glantz et al., 2020). Aceste date sunt mult mai scăzute comparativ cu cele din SUA, unde prevalența tulburării consumului de alcool este de 13,9% în ultimele 12 luni (29,1% în decursul vieții), iar prevalența tulburării consumului de droguri este de 3,9% în ultimele 12 luni (9,9% în decursul vieții) (Grant et al., 2016).

Potrivit unui raport publicat în 2021 de Agenția Națională Antidrog, prevalența în România de-a lungul vieții pentru consumul a cel puțin unui drog ilicit este de 10,7% pentru adolescenți și adulți (15-64), respectiv 3,9% prevalența în ultima lună“.

Dintre drogurile cele mai consumate în România, canabisul continuă să fie cel mai utilizat drog, atât în rândul populației generale, cât și în rândul elevilor. Acesta este urmat în top de „noile substanțe psihoactive (NSP) cunoscute ca etnobotanice – 2,5%. Urmează: cocaină/crack şi LSD – câte 0,7%, ecstasy – 0,5%, ciuperci halucinogene – 0,4%, heroină, amfetamine şi ketamină – câte 0,3%“ (conform unui Raport despre Sănătatea Mintală din România emis de Ministerul Sănătății, la nivelul anului 2021).

În loc de concluzie…

Atunci când o persoană sau o familie care trăiește cu o dependență este evazivă în a recunoaște și a face primii pași către recuperare, e nevoie să înțelegem și cu câte forțe stigmatizante și prejudecăți sunt nevoite acestea să se confrunte în acest demers. E nevoie de antrenarea compasiunii, în fiecare dintre noi și în comunitățile noastre, pentru a simți câtă însingurare, frustrare, rușinare și învinovățire au acestea de înfruntat. Adicția este o problemă comunitară și fiecare dintre noi poate contribui la procesul de educare și recuperare a persoanelor dependente.

Dar atâta vreme cât refuzăm să recunoaștem și să vedem adicția ca pe o problemă a comunității, prejudecățile menționate anterior vor menține atât stigmatul public și autoblamarea, cât mai ales stigma structurală, prin influențarea felului în care acest domeniu este finanțat sau subvenționat prin programe de sănătate publică, necesare pentru prevenirea, tratarea și recuperarea dependențelor.

Acest articol face parte din proiectul #SănătateMintalăPentruToți, o campanie ce vizează înlăturarea stigmatului în sănătate mintală, susținută de Pagina de Psihologie și Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie.

Citește și:

• Lavinia Bulumac, sociologă: O relație problematică cu alcoolul presupune folosirea acestuia pentru a face față problemelor emoționale
• Dependența de mâncare: putem vorbi despre potențial adictiv în cazul unui comportament cu funcție vitală?
• Gabor Maté: „Întrebarea nu este niciodată «de ce dependența?», ci «de ce durerea?»“ #AltfelDespreOameni