skip to Main Content
Prezența Invizibilă A Traumei în Spatele Unor Afecțiuni Psihice și Boli Fizice

Prezența invizibilă a traumei în spatele unor afecțiuni psihice și boli fizice

Evenimentele traumatice au însoțit omul de-a lungul întregii istorii a umanității. Războaiele, sclavia, Inchiziția, foametea, Holocaustul sunt o parte dintre sursele majore de traumă cu impact colectiv. Cotele de agresivitate și de cruzime atinse în acele perioade depășesc cu mult puterea de înțelegere a societății noastre de astăzi.

Cu toate acestea, ne despart mai puțin de 80 de ani de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – un război ce a implicat marea majoritate a țărilor lumii și a provocat un număr de decese mai mare decât orice alt conflict din istoria omenirii. Estimările privind pierderile de vieți omenești din timpul acestui război se situează în jurul a 72 de milioane de victime. Iar dacă aceasta este o veste halucinantă, mai șocant îmi pare că aceeași estimare anunță un număr al victimelor din rândul populației civile de 47 de milioane, mult mai mult decât jumătatea totalului general. Asta include 20 de milioane de oameni care nu au căzut victime atacurilor armate, bombardamentelor clasice sau nucleare, experimentelor militare și medicale inumane, ci au murit fără să poată face față foametei și bolilor cauzate de război.

Războiul, ca orice alt eveniment traumatic, are (oficial) un început și un sfârșit. Însă are și consecințe imposibil de cuantificat pe termen lung. În fapt, după ce evenimentul este declarat oficial încheiat, abia atunci apar răgazul și oportunitatea de a constata impactul său devastator. Însă după ce au fost încheiate luptele și declarată pacea, nu a măsurat nimeni durerea și suferința celor rămași în viață, nici calitatea vieții celor ce au continuat să trăiască și să-și plângă morții sau au rămas bântuiți până la sfârșitul vieții de ororile pe care fie le-au trăit, fie le-au făcut altora. Nevoia imediată era să se reconstruiască lumea la propriu și, pentru asta, era necesar ca fiecare să își înghită lacrimile, să își suflece mânecile și să treacă la treabă. Pentru consecințele psihice la nivel individual și colectiv, oricât ar fi fost de dramatice, nu era vreme.

Conceptul de „traumă“ a fost folosit inițial în chirurgie, pentru a exprima vătămările fizice produse prin acțiuni externe, apoi extins pentru a cuprinde și afecțiunile sufletești, acceptându-se astfel științific noțiunea de traumă psihică. În 1890, renumitul neurolog francez Charcot argumenta că trauma psihologică se află la originea tuturor cazurilor de isterie (o boală psihică des întâlnită în acele vremuri). Iar Sigmund Freud, student al lui Charcot și părintele psihanalizei, a examinat de asemenea, de-a lungul carierei sale, implicațiile traumelor psihologice.

Ocaziile de a experimenta o traumă psihică sunt mai numeroase și mai comune decât ne-am dori să credem, pentru ele nefiind neapărat nevoie de o conflagrație mondială:

• accidente grave
• dezastre naturale
• intervenții chirurgicale
• crima (înfăptuită sau experimentată ca martor)
• moartea violentă a unui membru al familiei
• neglijare și abuz în perioada copilăriei
• vătămarea corporală
• violența domestică
• prezența unui părinte alcoolic
• agresiunea sexuală etc.

În prezent, trauma psihică este înțeleasă ca fiind o experiență cu o putere a impactului ce depășește capacitatea individului de a-și integra trăirile emoționale în timp ce trăiește o amenințare la adresa vieții, a integrității corporale sau a sănătății sale psihice.

Trauma psihică are ca echivalent la nivel de individ impactul pe care Al Doilea Război Mondial l-a avut la nivel global:

• este intolerabilă și inacceptabilă;
• răpește orice putere asupra vieții și o înlocuiește cu o neputință cruntă;
• dărâmă lumea de jur-împrejur și îi afectează nu doar pe cei direct expuși, ci și pe cei din jurul lor;
• generează consecințe pe termen lung, imposibil de cuantificat și cu risc crescut de agravare pe măsura trecerii timpului, dacă nu se face nicio intervenție pe parcurs;
• prezintă simptome evidente (ca în cazul sindromului post-traumatic al veteranilor de război) sau puternic mascate de un comportament aparent funcțional, ravagiile limitându-se ca manifestare în lumea strict interioară a individului, răpindu-i, în esență, bucuria de a trăi.

Ceea ce dă o complexitate extremă traumei psihologice este faptul că experiența subiectivă a individului și particularitățile contextului în care se desfășoară experiența traumatică au un rol covârșitor în a stabili atât nivelul impactului, cât și tipul disfuncționalităților generate ulterior.

Celebrul film La vita è bella cu Roberto Benigni prezintă cazul unui tată ajuns împreună cu fiul său într-un lagăr nazist de concentrare. Cu o hotărâre supraomenească de a-și feri copilul de ororile de acolo, tatăl își folosește imaginația extrem de fertilă pentru a crea un joc complicat, cu care să îl țină ocupat pe băiat și departe de realitatea crudă a vieții din lagăr. Oricât de mult potențial traumatic avea contextul vieții în lagăr, puterea impactului asupra copilului s-a făcut fărâme în fața scutului ridicat de tatăl său.

De altfel, în cazul experiențelor traumatice, efectul distructiv vine tocmai de faptul că individul dă piept de unul singur cu o groază profundă și cu o neputință extremă, fără speranța vreunui ajutor din partea cuiva.

Vătămările directe suferite în urma abuzurilor fizice sau psihice ori situațiile care creează groază (de genul celor în care ești obligat să asiști la agresarea sau chiar moartea cuiva apropiat, fără vreo putere de a interveni) generează deteriorări profunde și durabile în psihicul uman. Trăirile emoționale neintegrate se înfig în subconștientul individului precum se înfig în tractul respirator bucățile de mâncare nemestecate și înghițite. Astfel, procesul firesc de dezvoltare este blocat, iar funcționarea mentală, emoțională și fiziologică este perturbată mai mult sau mai puțin evident: de la a trăi uneori emoții de o putere anormală sau a constata o amorțire generală a simțirii, până la nevroze sau tulburări de personalitate ce pot marca mai multe generații.

Studiile și cercetările efectuate de-a lungul anilor au început să scoată la iveală prezența invizibilă a traumei în spatele multor afecțiuni psihice, dificultăți de atașament și relaționare și îndeosebi în spatele multor boli fizice, somatizate în urma blocajelor dobândite. Pentru asta, trei noi ramuri ale științei au intervenit în înțelegerea complexului fenomen al traumei: Neuroștiința, Psihopatologia Dezvoltării și Neurobiologia Interpersonală.

Există acum date științifice evidente despre impactul pe care o experiență traumatică îl poate avea asupra dezvoltării minții și creierului, al comportamentului individual, al sistemului de relații și al funcționării sistemului fiziologic.

Anca Pavel

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut de familie, consilier pentru dezvoltare personală și facilitator în medii organizaționale. Poate fi găsită online pe jocul-vietii.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută