skip to Main Content
Probleme Cu Limitele? Respiră Adânc!

Probleme cu limitele? Respiră adânc!

Cred că mulți dintre noi au probleme cu limitele și regulile. Cel puțin, asta am eu nevoie să cred, ca să nu mă simt singură și defectă în această situație. Fie că vorbim de limita de timp – mulți dintre noi fie întârzie, fie ajung mult prea devreme la întâlniri (indiferent ce-ar crede unii, a ajunge cu 15-20 de minute în avans la o întâlnire nu înseamnă că ești punctual!) – de limite legate de intimitate (avem tendința de a fi intruzivi față de viețile celorlalți, de la parteneri până la cunoscuți și vedete din lumea largă), de limite legate de etică, moralitate și conviețuire civilizată. Ce să mai vorbim despre înfrânarea impulsurilor de a mânca, bea, fuma și a practica multe alte obiceiuri nocive în exces?

Pe întreaga perioadă a copilăriei și adolescenței, cei responsabili cu trasarea limitelor sunt adulții. Dar ce ne facem, când acești adulți sunt cei care au mari dificultăți în interiorizarea regulilor sau, dimpotrivă, sunt mult prea rigizi în aplicarea lor?

Am ajuns să mă gândesc serios la acest subiect, după ce am realizat cum această dificultate în respectarea unor reguli mă afecta în interacțiunile mele profesionale cu copiii. În încercarea de a ieși din zona de confort, alături de prietena și colega mea Nora, organizez săptămânal grupuri de educație socio-emoțională pentru școlarii mici și pot spune că este o mare provocare. De ce? Tocmai din cauza faptului că eu sunt unul dintre acei adulți cu dificultăți la capitolul „limite și reguli“. Și copiii, dar și adulții au nevoie de structură. Copiii crescuți fără limite și reguli pot fi considerați copii abuzați. Dar ce te faci, când numai verbul „a impune” te face să o iei la fugă?!

Venind dintr-o familie cu limite destul de rigide, care „nu se discutau”, dar erau totuși aplicate cu o oarecare inconsecvență, am devenit de la o vârstă fragedă o foarte bună „mincinoasă și manipulatoare”. Aversiunea mea față de limite și reguli încă îmi mai dă de furcă și la vârsta adultă, când aș face orice să mai întind puțin (mai mult) un deadline, să evit să merg pe la vreo instituție cu dosare de hârtii (inutile) sau când merg cu 140 km/h pe autostradă, deși limita este de 130 km/h (nu că mi-ar plăcea viteza, dar este exact cât trebuie peste limită ca să încalc regula fără a fi amendată). Recunosc, trișez! Zilnic.

Acestea fiind spuse, evident că mă simt ca o mare impostoare când, în fiecare zi de marți, trebuie să dau piept la ceas de seară cu 7-8 școlari micuți, care nici nu prea înțeleg ce se întâmplă cu viețile lor, și să îi determin totuși să facă și altceva decât să se joace. Atunci încep dilemele: care limite sunt cu adevărat necesare și care pot fi flexibilizate? Dacă sunt apoi prea flexibile? Cum fac să nu mă enervez și să nu o iau personal (cum făceau părinții mei), când copiii din grup testează limitele? Cum facem să îndeplinim nevoia de structură, fără să rănim? Putem fi respectate și plăcute de copii, în același timp? Astea sunt doar vreo 10% dintre lucrurile care ne frământă înainte, în timpul activității cu grupul de școlari și o vreme după… Pentru ca săptămâna următoare să o luăm de la capăt!

Atât de tare mă tem de limite, încât instinctual refuz să fiu fermă cu copiii, de teamă că îi voi face să sufere exact cum sufeream eu când primeam vreo interdicție fără niciun fel de explicații. Nu-mi iese să fiu fermă, dar frustrarea se adună până la un punct, când îmi vine să răbufnesc. Din fericire, grupul ține doar 50 de minute și nu o fac! Trecând prin toate astea, mi-am dat seama cât de greu trebuie să le fie părinților care trăiesc zi de zi cu aceste dificultăți. Poate că mulți dintre ei nici nu au luxul pe care eu încă mi-l permit, deoarece nu am copii, de a-și petrece timpul meditând la originile luptei lor cu limitele și regulile… De aceea cred că mai utile ar fi niște grupuri sau cursuri pentru părinți și educatori – în locul celor 50 de minute de activități de grup pentru copii, timp în care părinții stau și așteaptă cuminți să iasă din camera alăturată niște copii mai calmi, mai echilibrați și mai ascultători.

Până când vor începe însă aceste grupuri și cursuri, iată câteva idei de limite clare și utile propuse de Kathy Gordon, instructor de parenting în Los Angeles.

1. Limite legate de siguranță: Vom opri întotdeauna un copil care intenționează să se rănească sau să rănească pe altcineva/altceva. „Nu te pot lăsa să mă lovești/să lovești cățelul.” „Nu te pot lăsa să te cațeri acolo.

2. Limite legate de valorile familiei.Așa cum spune și denumirea lor, aceste reguli sunt puse în consecvență cu valorile și scopurile familiei dumneavoastră. Deci gândiți-vă bine înainte de a scoate un „nu” pe gură: „Este acest lucru vital pentru respectarea valorilor noastre familiale?” Frecvent, avem tendința de a spune „nu” față de aproape orice și ne mirăm mai apoi când copiii ne imită. Câteva exemple de urmat: „Nu te pot lăsa să smulgi așa jucăria din mâna unui alt copil”, „Nu, acum nu este timpul pentru ecrane, nu-ți pot da tableta!”, „Nu-ți pot da bomboane la micul dejun”, „Nu te pot lăsa să vorbești/țipi așa”.

3. Așteptările.Sunt multe voci în parentingul modern care susțin că așteptările părinților împovărează copiii. Și asta este, câteodată, adevărat. Dar voi susține, ca de fiecare dată, nevoia de a fi echilibrați. Consider că lipsa de așteptări a părinților le poate fi la fel de dăunătoare copiilor ca și împovărarea lor cu tot felul de dorințe absurde, care sunt, de fapt, năzuințele neîmplinite ale adulților. Acest tip de limite ar trebui să le arate copiilor că avem încredere că ei pot îndeplini o cerință, că pot depăși o provocare sau că își pot învinge o frică. Ele ar putea fi formulate astfel: „Am încredere că te vei descurca!”, „Știu că este greu, dar mai știu și că poți să finalizezi ceea ce ai început!”, „Îmi dau seama că te îngrijorează prima zi de școală, dar sunt sigură că vei face față!

Nu uitați să validați emoțiile de disconfort ale copiilor! Chiar dacă pentru voi nu au niciun sens, pentru ei pot fi copleșitoare. Este minunat să auzi un „Înțeleg că te temi” în loc de un „Dar n-ai de ce să te temi!” Acesta din urmă este răspunsul de care avem nevoie pentru a înțelege că suntem văzuți și auziți de către cei mai importanți oameni din viața noastră.

4. Limite care sună ca niște propuneri.Încercați să propuneți, nu să impuneți. În acest fel, copiii vor simți mai rar nevoia de a se opune doar pentru a se simți puternici. „Te voi înveli, voi stinge lumina și voi mai sta cu tine un minut. Apoi voi pleca să mă culc și eu.”, „Hai să intrăm în curtea școlii”, „Hai să ne strângem lucrurile! Este timpul să plecăm, dragule!

Offf… sunt atâtea sfaturi și idei de care ar trebui să ținem seama, doar că în acele momente dificile uităm să și respirăm… Ai nevoie să-ți menții creierul oxigenat și cortexul frontal activ, ca să poți face față provocărilor relaționale. Așa că, data viitoare când îți este greu cu cei mici, mai întâi de toate, RES-PI-RĂ!!!

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută