Care sunt actorii implicaţi în întâlnirea prilejuită de adopţie?
Un bărbat şi o femeie, uneori un bărbat sau o femeie şi un copil. Acest bărbat, această femeie şi acest copil vor forma, încă din momentul întâlnirii lor, o familie în sensul juridic şi social al termenului. Dar la nivel afectiv… Cum şi în ce condiţii se va crea şi o legătură de ataşament?
Fiecare soseşte la această întâlnire purtând cu sine speranţe, uneori exagerate, dar şi un trecut mai mult sau mai puţin marcat de suferinţe şi de eşecuri.
Părinţii adoptivi, în marea lor majoritate, şi-au descoperit sterilitatea, au trecut prin totul felul de examene, tratamente, speranţe deşarte şi decepţii dureroase. Această familie pe care credeau că o vor construi aşa cum o construiesc toţi ceilalţi, în spontaneitatea dragostei lor, a devenit, pentru ei, un mit inaccesibil.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Întrevăd apoi, asemeni unei luminiţe în noapte, adopţia; adopţia ca un alt mod, un mod diferit dar atrăgător de a construi familia pe care natura le-o refuză. Începe atunci pentru ei un drum nou, pe care mulţi părinţi îl numesc „drumul luptătorului”. Descoperi cum poţi adopta, ce propun organismele care se ocupă de adopţie, întâlneşti psihologi, asistenţi sociali, eşti, în sfârşit, acceptat ca posibil candidat, îţi alcătuieşti un dosar şi aştepţi… aştepţi… uneori foarte multă vreme, alteori mai puţin… apoi, în sfârşit, un apel telefonic, o fotografie…
Pe acest copil la care au visat de atâta vreme, pe care şi l-au imaginat împreună de atâtea ori, îl iubesc deja atât de mult încât, cu siguranţă, își doresc ca și el să-i iubească din primul moment!
Aceşti părinţi nu se deosebesc cu nimic de toţi ceilalţi: îşi au trecutul lor de suferinţă legată de sterilitate, dar şi experienţe mai mult sau mai puţin dureroase trăite în copilărie, în viaţa de cuplu, îşi au propriile fragilităţi şi puncte forte, au o putere de empatie mai mare sau mai redusă, îşi au propriile vise legate de o familie ideală, de un copil ideal, au aşteptări uneori exagerate sau, mai degrabă, pe măsura aşteptării lor, a tribulaţiilor prin care au trecut ca să vadă venind această zi mare, cea mai frumoasă din toate, începutul fericirii lor, recompensa tuturor eforturilor pe care le-au făcut…
Iar copilul pe care îl întâlnesc? Cum este? Cine este? Bebeluş încă, mai măricel, băiat sau fată, alb sau mai închis la culoare, o realitate care nu poate fi evitată, acest copil pe care îl adoptă este, înainte de orice, un copil abandonat… Acesta este cuvântul, cel care nu trebuie rostit, realitatea prea adesea ascunsă în adopţie: un copil adoptat este, înainte de toate, un copil abandonat.
Un copil care a fost mai întâi abandonat de mama care l-a născut. Cu siguranţă, ea nu trebuie nici criticată, nici blamată, de cele mai multe ori nu a avut de ales; şi nici nu este cazul, aici, să insistăm asupra numeroaselor cauze care le împing pe mame să-şi încredinţeze copiii spre a fi adoptaţi. Dar acest copil, oricare ar fi explicaţia pe care o putem da, s-a aflat într-o zi în braţele mamei care l-a născut iar, a doua zi, aceasta dispăruse: degeaba a plâns, a chemat-o: ea nu s-a mai întors niciodată. Memoria lui conştientă nu şi-o mai aminteşte, dar creierul lui a înregistrat o mare deznădejde şi teama de a muri. Prima rană, rana primitivă.
Apoi, în funcţie de povestea fiecăruia şi de destin, copilul a putut fi încredinţat unei alte persoane, unei instituţii, unei familii de plasament; uneori, el a avut un parcurs în care au apărut numeroase plasamente. Unii dintre copii, cei mai mari, au fost nevoiţi uneori să se descurce singuri pe stradă pentru a supravieţui, alţii au fost maltrataţi sau au fost lăsaţi ore, zile, săptămâni de-a rândul culcaţi într-un pătuţ…
Putem să ne închipuim că un astfel de copil îşi poate întâlni părinţii adoptivi cu inima plină de dragoste pentru nişte persoane pe care nu le-a văzut niciodată, care nu sunt nici pe departe primii care se apropie de el, care se ocupă de el?
Pentru a ajunge în familia lui, copilul a trăit o nouă despărţire, despărţirea de mediul pe care îl cunoştea, mediu care nu era, poate, prea plin de căldură, dar care era singurul pe care îl cunoştea, în care îşi avea propriile repere, despărţire de persoanele care se ocupau de el, poate nu foarte bine, dar erau singurele persoane pe care le cunoştea, despărţire de un mod de viaţă, de alimentaţie… poate nu prea sănătos, dar singurul pe care îl cunoştea…
Ce simte acest copil? Câtă încredere poate avea în aceşti noi părinţi când, de fapt, încrederea lui a fost de atâtea ori înşelată în trecut? Se va putea oare ataşa de aceşti părinţi şi trăi intimitatea unei vieţi de familie împreună cu ei?
Da, în majoritatea cazurilor; după o perioadă de ezitare, de încercare a părinţilor, el va decide să aibă încredere în ei, să se lase iubit şi să-şi iubească părinţii. Şi asta cu atât mai uşor cu cât părinţii vor fi înţeles miza situaţiei şi vor putea să-i respecte propriul ritm, cu atât mai uşor cu cât trecutul lui de abandon este mai scurt iar el nu va fi cunoscut neglijarea şi/sau maltratarea.
℗PUBLICITATE
Totuşi, în anumite cazuri, copilul nu mai are suficientă încredere în lumea care îl înconjoară, în adulţi, în el însuşi şi opune rezistenţă la ceea ce noii lui părinţi îi propun. Ceea ce face să apară la aceştia din urmă un sentiment de neînţelegere, de incompetenţă şi, foarte curând, un sentiment de neputinţă. Fără empatie şi fără compasiune pentru ceea ce el a trăit înainte, părinţii au toate şansele să-l victimizeze din nou pe copil şi să pună în primejdie relaţia de ataşament, de încredere şi de tandreţe dintre părinte şi copil.
Ceea ce este în joc în această perioadă are o importanţă capitală: pentru copil, este vorba despre procesele de ataşament pe care trebuie să le trăiască, să le retrăiască poate; pentru părinţi, despre procesele prin care se creează legăturile cu acest copil.
Stilul de ataşament al fiecăruia se defineşte în primii ani de viaţă, dar rămâne în general stabil de-a lungul întregii vieţi şi colorează într-un mod particular, mai mult sau mai puţin securizat, mai mult sau mai puţin încrezător, relaţiile adolescentului şi ale adultului, relaţiile de cuplu, relaţiile cu prietenii şi cu colegii de muncă, dar şi pe cele cu propriii copii.
Stilul parental, modul de a te comporta cu propriul copil este, în mare parte, o reproducere a ceea ce părintele însuşi a observat şi a învăţat de la propriul părinte în primele luni şi în primii ani ai existenţei sale. Cum este părintele, aşa va fi şi copilul: prima relaţie de ataşament serveşte, şi în acest caz, drept un cadru de referinţă. Este modelul pe care părintele îşi fundamentează, uneori în mod inconştient, majoritatea atitudinilor pe care le adoptă faţă de bebeluşul lui. El îi trasmite astfel, la rândul lui, un stil de ataşament.
Care sunt circumstanţele care vor conduce la dificultăţi de ataşament?
Eventuala neglijare sau maltratare pe care copilul o va fi suferit îl vor face să se teamă să aibă încredere în noii lui părinţi. Dar primele îngrijiri sau, mai degrabă, insuficienţa primelor îngrijiri pe care copilul le va fi primit în primul lui mediu de viaţă pot fi şi ele factori de risc.
Numeroase probleme ale copiilor adoptaţi pot fi explicate prin naşterea prematură, prin întârzierile de creştere şi prin proasta hrănire a creierului. Întârzieri de creştere, malnutriţie prelungită, alcoolizare fetală şi microcefalie, de exemplu, au fost clar asociate cu o sărăcire a reţelei de conexiuni neurale, capabilă să explice o întârziere motorie sau intelectuală, o întârziere de vorbire sau un deficit de atenţie.
Considerente care, prin ele însele, vor modifica capacitatea copilului de a fi adoptat. Şi care vor pune în pericol capacitatea părinţilor săi de a-l accepta.
Evocarea acestor câtorva situaţii, care sunt departe de a fi exhaustive, permite înțelegerea faptului că un copil adoptat este, înainte de orice, un copil abandonat şi că, pe deasupra, mulţi dintre aceşti copii au trăit situaţii care pun în pericol dezvoltarea lor neuro-psihico-motorie precum şi capacităţile lor de ataşament.
În general, toţi copiii adoptaţi ca şi toţi copiii care au trăit despărţiri, oricare ar fi explicaţia acestora, cunosc, prin definiţie, obstacole de ataşament: ei au trăit în mod obligatoriu una sau mai multe rupturi înainte de a fi plasaţi într-o familie permanentă. În funcţie de gravitatea sechelelor lor, de capacitatea de empatie şi de nivelul de înţelegere al mizelor de către (noul) părinte, ei vor trebui să „hotărască” să aibă încredere sau să nu aibă, apoi, eventual, să iubească şi să se lase iubiţi. Din fericire, cei mai mulţi reuşesc, păstrând totuşi o oarecare nesiguranţă cu privire la permanenţa legăturii, dar fără tulburări de comportament asociate.
O parte dintre copii vor păstra tulburări de ataşament uşoare, medii sau destul de grave. Ei vor fi capabili de o formă de ataşament (evitant, anxios, etc.) însoţită de capcane, de auto-sabotaj, de testare, de mesaj dublu, de probleme de comportament, etc.
În sfârşit, o mică parte dintre ei vor păstra sechele mult mai adânci şi vor suferi de o dezordine de ataşament care impune îngrijiri multidisciplinare şi psihiatrice. Această dezordine s-ar înrudi mai degrabă cu o tulburare pervazivă de dezvoltare decât cu o „simplă” atingere neuro-psihologică.
Efortul pe care-l fac părinții adoptivi este, așadar, cu atât mai necesar și mai lăudabil. Ceea ce întreprind ei merită tot respectul nostru, ca societate. Iar strădania celor care adoptă micuți ce au ieșit deja din copilăria timpurie și nu mai sunt bebeluși sau preșcolari este cu atât mai demnă de respect, având în vedere provocările de care se vor lovi la început. La fel, merită susținuți și cei pe care nu-i interesează culoarea pielii, a ochilor sau părului pe care natura i le-a dat copilului, fiindcă asta e premisa dragostei necondiționate față de o făptură neajutorată, oricum ar arăta ea. Și sunt un exemplu pentru noi toți mai ales acei adulți dispuși să adopte copii cu probleme de sănătate și să-i îngrijească pentru tot restul vieții – demersul lor reprezintă cea mai înaltă formă de umanitate.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
