Pădurea spânzuraților

Liviu Rebreanu (1885–1944), s-a născut la Târlișiua și a studiat în școli cu predare în limbile română, maghiară și germană. A absolvit Academia Militară „Ludoviceum“ (1903–1906), servind în armata austro-ungară până în 1908. Trece apoi granița în România și activează în diverse cenacluri literare și reviste. În 1910, la cererea guvernului austriac, este arestat, extrădat și încarcerat. Se reîntoarce în România și, între 1911 și 1912, devine secretar literar al Teatrului Național din Craiova unde o cunoaște pe Ștefania (Fanny) Rădulescu, viitoarea sa soție. În 1925 devine președinte al Societății Scriitorilor Români, apoi director al Teatrului Național din București (1928–1930, 1940–1944). A editat și condus revistele Mișcarea literară, Gazeta literară și România literară și a fost membru al cenaclului Sburătorul. În 1939 devine membru al Academiei Române (discursul de recepție, Lauda țăranului român, îl va ține în 1940).

A debutat în 1912 cu volumul de nuvele Frământări. În 1917 are loc tragica moarte a fratelui său, Emil, eveniment despre care avea să mărturisească: „Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca «dezertor» de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraților. Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor […] care reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru «trădare» — pentru iubirea patriei și independenței lor.”

În 1920 publică Ion, roman pentru care primește Premiul „Nicolae Herescu“ al Academiei Române. Urmează Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938) — toate confirmându-i statutul de mare romancier, dacă nu chiar pe acela de „cel mai mare creator epic al literaturii noastre“ cum îl considera E. Lovinescu.