Izabela are 45 de ani, iar în ultimii 26 de ani a fost an de an în fața copiilor, în rolul de învățătoare. Din anii ʼ90 și până astăzi, a lucrat în aceeași școală de cartier, dintr-un oraș mare din România. De mică și-a dorit să fie profesoară, iar la maturitate visul ei a devenit realitate. Ne-am cunoscut în timp ce lucram ca învățător – eu, la început de drum, cu mari emoții, dar și cu încrederea că pot dărâma orice zid mi-ar sta în cale… cu entuziasmul meu.
După câteva luni de școală (și de întâmplări care, de multe ori, mă făceau să cred că nu sunt îndeajuns de bun pentru a mă afla acolo, în fața copiilor), am auzit-o pe Izabela într-una dintre zile cum spune că nu știe ce să mai facă – pe de-o parte, cu părinții, pe de altă parte, cu elevii care rămâneau în urmă: „Cum de unii pot pricepe și alții nu? Că doar nu merg la cei buni ca să le suflu în ureche lecția, ignorându-i pe cei slabi?”
După câțiva ani de căutări, de lucru cu copii proveniți atât din medii defavorizate, cât și din familii înstărite, am ajuns la câteva concluzii (regăsite și în cercetările de natură pedagogică).
Haideți să vă fac cunoștință cu Mihai, un băiat de 9 ani, care învață în clasa a III-a. Mihai provine dintr-o familie de etnie romă și locuiește cu bunicul, tatăl și concubina acestuia. Mama lui a divorțat în urmă cu 3 ani de tatăl alcoolic, care o bătea. Între timp, a păstrat legătura cu băiatul ei, aducându-l la ea în garsonieră, în vacanțe. De multe ori, vizitele se sfârșeau cu scandal – provocat de adulți, care vedeau în copil o monedă de schimb.
Primul meu contact cu familia din partea tatălui a fost cu bunicul său – un domn pe la vreo 50 de ani, foarte slăbit (fiind însă cel mai prezent model masculin din viața lui Mihai). Venea zi de zi la finalul orelor de școală și îl conducea spre casă pe nepot. Într-una dintre zile, a urcat până la etajul unde aveam noi clasa și m-a oprit pe hol să mă roage să-l împrumut cu bani pentru medicamente. Eram într-o perioadă destul de proastă, dat fiind că tocmai mă mutasem de la sora mea într-o garsonieră închiriată, iar veniturile mele erau cu mare atenție calculate pentru a nu ajunge să le cer bani alor mei. I-am spus că nu-l pot ajuta, însă îl pot pune în contact cu o prietenă care lucra într-un ONG ce oferea servicii și produse medicale persoanelor aflate în nevoie. A zis că revine a doua zi, însă a revenit câteva săptămâni mai târziu, la finalul serbării de Crăciun.
Despre Mihai, vă pot spune că de multe ori venea la școală răcit, slăbit și cu hainele nu foarte îngrijite. În pauze și în prima parte a orelor, era agresiv cu colegii, eu cu greu reușind să-l liniștesc. Situația lui școlară nu era tocmai bună, el fiind pe punctul de a nu trece clasa. Am început să rămân după ore cu o parte dintre copii, să facem temele împreună, printre ei aflându-se și Mihai. Ne mutam din clasă în clasă, lucram chiar și pe hol, ne erau de ajuns două bănci și câteva scaune. Fiind puțini la număr, reușeam să vorbim și despre cum se simte fiecare, ce se întâmplă cu ei în timpul orelor, ce-aș putea face eu diferit pentru a ajunge la mințile și sufletele lor. Așa am aflat povestea lui Mihai: atunci când răceala devenea bronșită, el rămânea acasă fiindcă nici tata și nici bunicul nu-și permiteau să-i ia mereu medicamente. Uneori, nu venea el, de rușine că hainele îi erau tot mai mici, uneori rupte, iar tălpile tenișilor de multe ori îi erau dezlipite. (Drept dovadă, în timpul unei ore de sport, când a dat cu șutul în minge, i-a zburat și talpa unuia dintre teniși.)
℗PUBLICITATE
Un alt copil, Valentin, pe de altă parte, era cel mai mare din clasă. Repetase doi ani de școală, cu toate că era foarte bun la matematică. Când ne-am cunoscut, avea 11 ani, fiind tot în clasa a III-a. Cu greu interacționa cu ceilalți colegi, în pauze umblând mai mult de unul singur. Curând, am aflat că repetase cei doi ani ca urmare a faptului că avea un comportament greu de gestionat, lucru ce a început să se reflecte și în notele lui.
Povestea lui începe acasă. Tatăl e mai mereu pe drumuri, plecat cu jobul. (Nu mi-e clar nici acum cu ce anume se ocupă.) Mama lui are grijă și de un nepot. Acasă, Valentin ia bătaie de la tatăl său, când acesta se întoarce furios ori amețit. În weekend, pentru a face un ban, Valentin merge pe la rude sau la vecini și îi ajută prin curte sau la curățenie. Cu timpul, evenimentele prin care a trecut, l-au făcut pe Valentin să-și creeze niște mecanisme de apărare, care să nu le mai permită adulților din jur să-l vadă în situații vulnerabile. Nu cere ajutor și nici nu recunoaște dacă a greșit. Însă eu știu că o poate lua de la început și poate avea relații bazate pe încredere și iubire. Fuge de tot și de toate, evită contactul apropiat cu cei din jur. La finalul primului semestru, a venit și mi-a spus zâmbind că, dacă rămâne corigent la vreo materie, tatăl său îl va trimite la bunici, la țară, pentru că-l face de rușine.
În timpul unei ore, pe când făceam exerciții cu scopul de a descoperi ce emoții trăiește fiecare și cum pot fi ele verbalizate, cum pot intra în legătură cu alții și dezvolta relații de prietenie, în urma unui episod în care i-a spus unei colege că e frumoasă, pe neașteptate, a început să se plesnească singur.
Atât Valentin, cât și Mihai au în spate un istoric ce i-a făcut să se îndepărteze de tot ceea ce înseamnă relații cu oamenii și relații funcționale cu propriul sine. Și-au construit nenumărate ziduri, pentru a face față suferinței și neajunsurilor. De multe ori, se comutau automat pe sistemul de supraviețuire, motiv pentru care învățarea nu le mai era accesibilă. Lucrul acesta i-a făcut să aibă întârzieri la nivel academic, să fie evitați de colegi și etichetați drept copii obraznici de către adulții din jur. Și-au construit o lume a lor, în care cu greu puteai dobândi acces. Cheia mea către ei a fost să discut despre ceea ce simt, despre ce observ la ei, să le normalizez trăirile, să colaborez cu consilierul școlar și să ajungem într-un fel sau altul la cauzele pentru care viețile lor arătau așa, apoi să încercăm să le arătăm că există și alternative, că există și adulți cărora le pasă de cine sunt ei, ce trăiesc ei, ce gândesc și ce nevoi emoționale au. Cu ajutorul lor, am înțeles cât de importantă e securizarea emoțională, dacă vreau să ajung să activez învățarea.
Revenind la Izabela, învățătoarea care se simțea pierdută într-o lume ce nu mai era ca acum două-trei generații, ce i-am spus atunci și ce-i pot spune și acum e să se uite la copil pe de-a-ntregul. Cât de mult din ceea ce-i iese bine sau nu-i iese deloc e despre ea? Și cât de mult e despre nevoile și puterea de a face efort din partea copiilor? Cât de mult e despre rea voință? Și cât de mult e despre un trecut despre care, la prima vedere, nu știm nimic fiind astfel predispuși să punem etichete? Cât de mult e despre curajul de a recunoaște că e posibil să avem noi înșine niște nevoi emoționale neîmplinite, care, în preajma unor astfel de copii, să fie activate – furia noastră la adresa propriului sine fiind astfel îndreptată către ei? Cât de mult contează sprijinul de-acasă, în devenirea unui copil și în facilitarea învățării și a progresul academic?
Cât despre Mihai și Valentin, povestea lor nu se termină aici. Lecțiile învățate de mine de la ei s-au tot acumulat. Pas cu pas, am să le aduc în lume, căci ele m-au făcut să privesc lumea cu alți ochi, cu ajutorul cărora am reușit să văd ce-i în jurul meu – și, de asemenea, să mă văd pe mine.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
