#PsihoDescoperiri: conexiunea cu adolescentul – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Bine-cunoscutul „spune-mi, ce să fac?!“ își face apariția în mai toate discuțiile pe care le am cu părinții de adolescenți. Și nu e nimic greșit cu asta, pentru că ce înțeleg din aceste cuvinte este că adultul e motivat, dar și confuz. Însă de cele mai multe ori mă opresc din a oferi cinci pași „simpli“ prin care să „rezolvi“ problemele de relaționare din cauza varietății circumstanțelor, valorilor, indivizilor și în special a sistemelor familiale. Fiecare familie vine cu o dinamică de interacțiune și nu există un set exact de practici parentale pentru creșterea adolescenților care să funcționeze pentru toată lumea, în orice situație.

Chiar și așa, în timp ce această diversitate guvernează condiția umană, cred că obiectivul terapeutic comun este același: să ajutăm părinții să rămână conectați (prin înțelegere și ghidaj) la tânăr, pe măsură ce adolescența îl diferențiază și îl face pe „copil“ să devină independent și autonom, așa cum e menit să fie. 

Iar asta mă aduce la una dintre constatările mele din această săptămână; și anume, faptul că mulți părinți apreciază importanța iubirii în relația cu adolescentul și scapă din vedere că e esențial să le și placă noua variantă a copilului lor. Această nouă etapă e un moment în care între tine și copilul tău există iubire, dar de multe ori nu vă agreați reciproc. Ideea este că, în timp ce etapa copilăriei mici e marcată de plăcere în compania celuilalt, adolescența este adesea legată de părinți și adolescenți care sunt nevoiți să se suporte unii pe alții sau să realizeze că e mai provocator de conviețuit. 

Pentru părinți, a dispărut copilul adorabil care e mereu în compania lor. Pentru adolescenți, dispăruți sunt părinții la care nu îi supăra nimic. Atât pentru părinte, cât și pentru copilul în schimbare, debutul adolescenței începe cu o anumită pierdere a plăcerii reciproce. Acum, mă gândesc că cea mai ușoară cale e învinuirea celuilalt pentru această pierdere, însă adevăratul „vinovat“ este procesul de maturizare. Iar în linii mari, în procesul acesta observăm separarea, dorința de a experimenta și opoziția. Toate acestea conduc tânărul către independență și individualitate.

Dacă vorbim despre părinți, atât timp cât sentimentul de iubire se păstrează, pierderea plăcerii nu pare să fie așa mare lucru. Cu siguranță, iubirea contează mai mult decât să îți placă de adolescentul tău… Da și nu. În cazul în care ai putea alege doar una din cele două, cu siguranță dragostea ar fi cea mai bună alegere. Cu toate astea, nu suntem obligați să alegem și asta implică să iei în considerare că e valoros să-ți și placă de adolescent.

De ce insist cu asta? Deoarece a-i transmite copilului în plin proces de dezvoltare că îți place de el este modul indirect prin care primește aprobare și își consolidează stima de sine (condiționată încă de părinte). Vorbim despre o influență formativă aici: „Mă plac, am gânduri pozitive și valoroase despre mine, pentru că părinții mei gândesc în modul ăsta despre mine.“ Asta se transmite ca mesaj indirect.

Reamintindu-ți că nicio abordare nu se potrivește tuturor, ceea ce urmează sunt câteva sugestii practice care să te ajute să îi transmiți într-un mod activ adolescentului că, pe lângă iubire, îl placi ca persoană.

℗PUBLICITATE



Sugestia practică #1

Cred că cel mai util este ca pentru început să descoperim câteva exemple de manifestări și comportamente care sunt menite să păstreze siguranța spațiului dintre părinte și adolescent. Iată, ce psihodescoperiri a făcut știința relațiilor, în acest sens: 

  • Rămâi curios să afli mai multe despre prietenii săi.
  • Îi complimentezi eforturile (nu doar reușitele).
  • Îl sprijini în atingerea obiectivelor personale.
  • Îți dai timp să-l asculți, nu doar să răspunzi imediat.
  • Îi respecți nevoile.
  • Îi apreciezi interesele.
  • Îi prețuiești părerea.
  • Râzi la glumele sau situațiile pe care ți le povestește.
  • Îți manifești bucuria de a-l revedea după o zi de școală.

Sugestia practică #2

Relaționează cu empatie! Ușor de zis, provocator de făcut! Dar, iată ce înseamnă asta mai exact. Încearcă să te plimbi în papucii experienței de viață a adolescentului tău, să simți cum se simte el. Poți să o numești empatie, sensibilizare sau sensibilitate, dar e important pentru el (ea) să încerci. Spune-i: „Dacă aș avea experiența despre care tocmai mi-ai vorbit, aș fi și eu supărat sau nervos… (orice emoție îți imaginezi că ar putea simți). Astfel, adolescentul se simte acceptat și plăcut de către părinte cu toată gama de emoții. Iar de asta avem nevoie cu toții, mai ales în anii schimbători ai adolescenței. 

Sugestia practică #3

Normalizează diferențele prin interes și eleganță relațională. În loc să „critici“ o diferență între tine și adolescent, cere-i ajutorul pentru a o înțelege. E o călătorie pentru amândoi, în care poți să descoperi lucruri care să te surprindă plăcut la tânărul de lângă tine. Aici poate avea loc o inversare a rolurilor: fiind tu învățăcelul, adolescentul fiind profesorul. 

Poate să sune cam așa: „Aplicațiile din social media sunt complet în afara experienței mele. Nu am avut așa ceva când eram de vârsta ta. Poți să îmi explici, te rog, și să îmi arăți cum stă treaba, ca să înțeleg și eu mai bine?“

Uneori, viața ne oferă tot ce avem nevoie pentru a prospera, important este să ieșim din îngustimea minții noastre și să ne permitem să creștem și să ne transformăm. În acest sens, pe lângă aceste #psihodescoperiri, vă recomand și: Mai bun decât părinții tăiCopilul invizibil și O educație emoțională.

Diana Lupu

Diana Lupu este absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napca și Masterandă în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației Universitatea din București în cadrul programului de master Formarea Formatorilor. De asemenea este colaboratoare Social Media pentru publicația A List Magazine.

Caută