De când am început practica terapeutică, nu cred că am mai întâlnit un moment în care atenția, nevoia și resursele oamenilor să fie îndreptate spre calitatea relațiilor atât de intens ca în luna iubirii. Deși tentația ar fi să spunem că asta reflectă o mare problemă relațională, eu îndrăznesc să afirm că este un semn al curajului și al rezilienței în fața rușinii. Pentru că, da, mă voi folosi de interesul de care se bucură relațiile, mai ales în luna februarie, pentru a vorbi despre singura emoție pe care eu, alături de cercetători și alți terapeuți, nu o consider utilă sau productivă: rușinea. Și pentru că este o emoție socială, căreia îi place să stea ascunsă în obscuritate, nici nu ne dăm seama ce contribuție are în relații.
Să facem cunoștință mai bine cu rușinea
Rușinea este o emoție care ne este cunoscută încă din copilărie. Atunci când ne apare în gând, fără ca măcar să îi rostim numele, corpul nostru începe să reacționeze. Ba mai mult, îmi imaginez că unii dintre voi, doar citind subiectul articolului sau ascultând pe cineva care dezvăluie o experiență jenantă, puteți resimți rușine. Și totuși, cum de suntem atât de familiarizați cu ea?
Unul dintre repere este copilăria și modul în care îngrijitorii noștri (părinți, familie extinsă, profesori) au încercat să ne învețe și să ne motiveze să schimbăm comportamente. Asociez această idee cu vorbele cercetătoarei Brené Brown, care spune că, indiferent de intențiile pe care le avem, nu putem să-i silim pe oameni să facă schimbări pozitive prin critică, amenințări cu respingerea, umilire în fața celorlalți sau desconsiderându-i. Schimbarea de comportament nu are loc atunci când inducem rușine. Pare logic, însă la o scurtă analiză (a familiei și a comunității din care venim), ne putem da seama că rușinea a fost folosită drept instrument în procesul schimbării. Fie că era vorba despre performanța școlară, comportamente neagreate de părinți sau profesori, mesajul era că: Ceva nu este în regulă cu tine. Prin urmare, în loc să construim comportamente și strategii adaptative, toate aceste contexte ne-au învățat cum să ne ascundem. Cum să ne temem să fim vulnerabili și să cerem ajutor și cum să ne placă mai puțin de propriul sine. Cercetătorii din domeniu au ajuns la concluzia că este mult mai probabil ca rușinea să fie sursa comportamentelor distructive și nu soluția acestora.
Un alt element care ne familiarizează cu rușinea este faptul că suntem programați din punct de vedere biologic, emoțional, social și cognitiv să căutăm legături afective. Știința relațiilor ne arată foarte clar că principala nevoie în prima etapă de dezvoltare din viața noastră (0-2 ani) este conectarea. Fără aceasta nu am putea supraviețui. Pe această nevoie, rușinea se potrivește ca o piesă de puzzle, deoarece reprezintă teama de rupere a legăturilor afective, în special cu persoanele care ne sunt apropiate. Astfel, relațiile cu familia, partenerul, copiii sau prietenii sunt cele în care suntem predispuși să simțim cel mai intens această emoție.
Pe lângă explicațiile din zona psiho-emoțională, pentru mine și Biblia a mai adus o conștientizare a legăturii noastre cu rușinea. Aceasta ne spune că prima emoție pe care Adam și Eva au simțit-o atunci când Dumnezeu i-a alungat din Rai a fost rușinea față de imperfecțiunea cu care vine la pachet umanitatea. Când și-au privit corpul au încercat să îl acopere, jenați și rușinați.
Astfel, dacă ar fi să reducem complexitatea rușinii la o descriere concentrată, cred că ea ar fi cea oferită de Brené Brown în cartea sa Credeam că problema e doar la mine: „Rușinea este senzația sau trăirea extrem de dureroasă de a crede că avem un defect și, prin urmare, că nu merităm să primim acceptarea și apartenența la grup. Ea creează teamă, vinovăție și lipsă de legături afective.“
Arhitectura psihologică a rușinii
E important să ne îndreptăm cu blândețe atenția spre această emoție, iar primul pas este să descoperim cum și de ce ne este rușine. Pentru a o gestiona, ajută să înțelegem de ce o simțim și în ce mod ne afectează viața și relațiile. Iată un mod mai recreativ prin care să începi și care va genera câteva #psihodescoperiri:
- Dacă rușinea ar fi un personaj de film ori desene animate, care ar fi acela? O altă variantă este să iei o foaie de hârtie și să începi să o desenezi așa cum îți imaginezi că arată.
- În ce momente din viața de zi cu zi își face apariția acest personaj? Ce anume îi declanșează intrarea în scenă?
- Ce replici are acest personaj și cum îți vorbește? Ba mai mult, cum vorbește în relații?
- Ce comportamente îi sunt specifice?
- Cum te afectează pe tine și relațiile apariția personajului rușine?
A contura un reprezentant al rușinii sporește observarea și identificarea tiparelor comportamentale, emoționale și cognitive de care e posibil să nu ne dăm seama.
Marele și apăsătorul „ar trebui“
Desigur, ceea ce declanșează rușine pentru mine poate să nu aibă efect asupra altora. Și are sens să fie așa, pentru că fiecare dintre noi a primit alte mesaje despre cum ar trebui să fim în anumite contexte. Cu toate acestea, este clar că există un element comun în experiența noastră cu rușinea. Iar acest element este asemenea unei pânze de păianjen: este foarte greu de observat, dar este prezentă și ramificată. Locul în care pânza rușinii își face cuibul sunt așteptările care ne spun cum ar trebui să fim, ce ar trebui să fim și cine ar trebui să fim. Aceste așteptări sunt direcționate către diferitele roluri pe care le avem în viața noastră: părinte, partener de cuplu, angajat, prieten, membru al unui grup. Însă, dacă tragem linie, așteptările aflate la baza rușinii sunt cele care fac trimitere directă la cum ar trebui să fim ca femeie sau bărbat. Prin urmare, percepția culturii noastre cu privire la masculinitate și feminitate contribuie la alimentarea rușinii.
Exemplele care îmi vin în minte (multe dintre ele se regăsesc și în experiența mea) sunt cele legate de relații și, desigur, de aspectul fizic: ar trebui ca la 30 de ani să ai cel puțin o relație stabilă; ar trebui ca bărbat să fi stâlpul central al familiei; ar trebui ca mamă să nu îți fie greu după primul copil și corpul tău să își revină cât de repede la forma inițială (asemenea vedetelor de Hollywood); ar trebui să treci prin anxietate, dar nu prea multă pentru că doar un anumit nivel de „nebunie“ este acceptat; ar trebui să nu avem conflicte în viața de cuplu și să ne bucurăm de fiecare moment împreună; ar trebui să… (completează cu ce îți vine în minte).
℗PUBLICITATE
Cred că putem cădea de acord că ni se atribuie, în funcție de gen și rol, un număr nerezonabil de așteptări nerealiste și foarte puține variante prin care să le putem îndeplini.
Dinamica rușinii în relația părinte-adolescent
Unul dintre spațiile în care observ cel mai des influența rușinii este relația părinte-adolescent. Știm că adolescența nu este tocmai blândă pentru niciunul din membrii implicați, din cauza complexității lucrurilor pe care mintea umană le abordează mult prea simplist. Într-un astfel de context, furia acompaniată de învinovățire sunt cele mai firești modalități de a ascunde rușinea. Pentru părinte este o perioadă încărcată emoțional, distanța socială din ce în ce mai mare cu adolescentul, comunicarea mai puțin completă și creșterea conflictelor aduc multe îngrijorări și îl pot face pe adult să se raporteze la un ideal.
Aceste interacțiuni în care părinții se simt rușinați, se înfurie și apoi învinovățesc adolescentul sunt destul de dese și constante și pe termen lung îi sădesc tânărului convingerea nu este în regulă. Iar asta deschide drumul către comportamente de automutilare, pedepsire, lipsa prețuirii de sine și perfecționism: Dacă părinții se poartă așa cu mine, eu de ce m-ași purta altfel cu propria persoană?
Partea practică pe care adulții o au de exersat este distincția în propria exprimare verbală a emoției: a comunica despre emoții și a comunica emoțional. În comunicarea despre emoții vorbim despre propriile sentimente cu scopul de a fi mai bine înțeles și a restabili conectarea: M-am simțit rușinat/furios/neputincios atunci când tu… Reamintește-ți că nu poți să îți asumi responsabilitatea atâta timp cât nu poți să recunoști ceea ce simți.
Putere, rușine și cuplu
Nici relația de cuplu nu trece de radarul rușinii. În acest context intuim prezența rușinii prin dorința de putere. Când ne gândim la putere, o asociem cu influența asupra cuiva. Așa cum The Merriam-Webster Dictionary ne arată, puterea este acea capacitate de a acționa și produce schimbare. Doar că raportarea la putere (ca o unealtă a controlului) garantează că unul dintre parteneri are să simtă neputință în abordarea problemelor de cuplu și o luptă pentru păstrarea acesteia. John Gottman, renumitul cercetător, ne atrage atenția asupra faptului că disprețul (unul dintre călăreții apocalipsei relaționale) este cel mai nociv comportament, tocmai pentru că îi face pe oameni să se piardă într-o avalanșă de rușine.
Acest dans relațional duce la deconectare, lipsa colaborării și reprimarea vulnerabilizării. Peste toate acestea, se adaugă și așteptările de #couplegoals din mediul social și online. Atunci când nu le îndeplinim, rușinea apare, iar neputința și dorința de putere sporesc.
Un punct de pornire menit să aerisească spațiul relației de aceste așteptări și obiceiuri toxice este dialogul despre valorile și nevoile partenerilor. Vă îndemn să faceți o listă cu ce mesaje ați primit despre relații și cum ar trebui să se poarte partenerul în funcție de gen. Apoi să răspundeți la întrebările de mai jos, pentru a face noi #psihodescoperiri:
- Cum arată relația noastră dacă lăsăm la o parte ceea ce societatea ne spune că ar trebui?
- Cum ne-am petrece timpul împreună, aniversările, sarcinile casnice dacă nu am ține cont de cum trebuie să fie?
Iar ca „temă de casă“ pentru luna februarie, vorbiți despre cum v-ar plăcea vouă să vă celebrați relația și partenerul sau chiar dacă ați vrea să faceți asta.
Pentru că am menționat-o de suficient de multe ori pe Brené Brown, vă invit să ascultați Ted Talk-ul ei despre rușine. Iar de joi, 23 februarie, de la 20:30, reluăm întâlnirile LIVE pe Instagram Pagina de Psihologie, unde vă aștept să dezbatem subiectul în detaliu și să facem și mai multe #PsihoDescoperiri împreună.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
