„Am inima frântă!“, „Mi-a rănit sentimentele!“ sau „Am rămas cu o rană emoțională deschisă!“ sunt expresii pe care le folosim pentru a descrie dureroasa experiență a pierderii și a respingerii. Te-ar putea surprinde, dar a vorbi despre respingere în termeni extrem de dureroși este un mod de exprimare care nu ține cont de naționalitate, religie sau identitate de gen. Și sunt sigură că fiecare dintre noi avem măcar o poveste cu privire la această experiență emoțională – de la groapa de nisip din copilărie, la faptul că nu ai fost invitat la o petrecere (și apoi vezi poze cu prietenii tăi pe social media), până la un job pe care nu l-ai obținut sau la o despărțire prin care nu ai fi vrut să treci vreodată. De multe ori, motivele pentru care suntem respinși nu ne sunt clare, însă cert este că respingerea ne doare al naibii de tare!
De ce ne temem atât de tare de durerea respingerii? În primul rând, atunci când trăim această emoție, simțim că nu suntem incluși și acceptați. Iar asta implică pierderea a ceva ce am avut sau ne-am fi dorit să avem. Asemenea sentimentului de abandon, respingerea ne lasă cu credința că „nu suntem suficient de buni“ și că acel cineva „nu ne dorește în viața sa“.
Studiile din neuroștiințe ne indică faptul că noi, oamenii, suntem programați să prețuim conexiunea cu ceilalți. Atât de mult, încât creierul nostru a stabilit circuite neuronale care să ne ajute să ținem la distanță sentimentul respingerii. Partea și mai interesantă este că aceleași circuite sunt activate când simțim durerea fizică. Pe scurt, creierul nu face diferența între durerea fizică și suferința respingerii. Rezultatele acestor studii mă ajută să normalizez și să tratez cu seriozitate durerea intensă pe care o simțim în urma unei despărțiri. Să evit să folosesc expresii ca „Lasă, are balta pește!“ sau „O să treacă, gândește-te că nu e nimic așa de grav!“
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Suntem învățați să tratăm cu seriozitate rănile fizice. Dar ce facem cu cele sufletești și emoționale? Ca răspuns, te invit să faci câteva #psihodescoperiri, pentru a te asigura că rănile inimii nu se „infectează“.
Sugestia practică #1
Dă-ți voie să simți pierderea! Adesea, ne simțim rușinați sau stânjeniți când suntem respinși și vrem doar să uităm experiența. Această strategie are ca rezultat suprimarea sentimentelor, negarea faptului că ne doare și implicarea în comportamente care ne provoacă dependențe: alcool, consum alimentar excesiv, abuz de medicamente etc.
Începe procesul de vindecare prin a te lăsa să simți emoțiile, fără a le nega, suprima sau amorți. Prezența acestor emoții dificile arată că ești o ființă umană, căreia chiar îi pasă. Plângi, vorbește cu cineva apropiat despre ceea ce simți, scrie într-un jurnal sau mergi la terapie.
Inițiază procesul de vindecare prin câteva tehnici din psihologie. Asta poate să presupună o scrisoare pe care să o scrii cu gândul la persoana față de care te-ai simțit respins(ă). În prima parte, scrie despre experiențele frumoase petrecute împreună, poate chiar și despre acelea despre care nu ai apucat să-i vorbești. Apoi, îndreaptă-te către ce a făcut această persoană de te-a rănit, către regretele față de relație. Încheie scrisoarea pomenind despre ce decizi să lași în urmă din experiențele neplăcute și ce alegi să duci mai departe cu tine, ca punct de creștere. Dar poți folosi și tehnica scaunului gol. Imaginează-ți că în fața ta se află persoana în relația cu care ai trăit respingerea, încearcă să o vizualizezi cât mai clar. După care, spune-i tot ce te-a deranjat, supărat, îndurerat. Este surprinzător cât de multă alinare pot aduce aceste exerciții terapeutice.
℗PUBLICITATE
PS: Scrisoarea nu va fi trimisă către vreun destinatar. Este un mod de a începe să simți. Și un ajutor în această direcție este cartea scrisă de Marc Brackett.
Sugestia practică #2
Nu adânci rana învinovățindu-te! Este firesc să vrei să știi de ce ai fost respins(ă). Cu toate acestea, din experiența mea, nu există întotdeauna motive clare. De obicei, atunci când nu avem răspunsuri, ne învinovățim pe noi înșine. Mintea presupune că am dat-o în bară, că nu am fost de ajuns, că suntem de neiubit, dificili, proști etc. Însă a te critica în momentele în care ești deja rănit(ă) nu e cel mai bun pansament pe care să ți-l aplici.
În schimb, adu un dram de încredere și compasiune de sine. Fă o listă variată a calităților pe care știi că le ai și care crezi că te fac un partener bun (nu pe care ți-ai dori să le ai). Alege, din ce ai notat, 2-3 lucruri importante pentru tine și detaliază de ce crezi că sunt valoroase pentru o relație. Poate chiar îți reamintești cum au fost acestea apreciate în trecut și cum ar putea fi de ajutor în viitor. E o practică ce balansează credințele negative și îi reamintește criticului interior că ai abilități pe care le pui pe masă atunci când intri într-o relație. Îți recomand să asculți discursul lui Guy Winch despre cum să vindecăm o inimă rănită.
Sugestia practică #3
Descoperă frumusețea din orice respingere! În psihologie, există câteva teorii care ne atrag atenția asupra faptului că nimic nu se petrece întâmplător. Astfel, unii oameni de știință și înțelepți ai lumii ne recomandă să ne raportăm la respingerile din prezent ca la niște mesageri care ne pot ajuta să vindecăm și respingerile trăite în trecut. Din acest punct de vedere, durerea prezentului deblochează amintirea trecutului și putem scoate din inconștient experiențele reprimate din trecut. Mi se pare fascinant cum este construit psihicul uman și cum putem ajunge să găsim frumusețea vieții exact acolo unde nu ne-am aștepta. Iar pentru a parcurge cu succes acest proces, este nevoie să renunțăm la mentalitatea de victimă și să ne asumăm responsabilitatea față de procesul nostru de transformare.
Colegul meu Gáspár György recomandă următorul proces psihologic: recunoaște faptul că respingerea din prezent a activat multe alte respingeri de care ai uitat (nu pune toată responsabilitatea pe umerii celui pe care-l consideri „singurul“ vinovat); îndreaptă-ți atenția spre universul interior și vezi ce alte respingeri îți vin în minte; dă-ți voie să te întâlnești cu durerea copilului invizibil (din tine) și activează empatia și compasiunea adultului interior. Mai exact, în tine zace nu doar durerea, dar și reziliența și o adevărată comoară de resurse. Nu te adânci în victimizare, întrebându-te „De ce eu?“ Luptă pentru transformare, pornind de la întrebarea „Ce fac acum?“
Pentru și mai multe exerciții utile pentru procesul de transformare, îți recomand cartea Mindfulness urban și cursul online Mindfulness.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
