În consilierea familiilor cu adolescenți, furia este o problemă care apare frecvent, nu doar în ceea ce-l privește pe tânăr, ci și pe părinți. Dar, oare, ar putea fi altfel? La urma urmei, adolescența este un lung proces de redescoperiri și încercări prin care tânărul poate provoca activ și pasiv regulile sau cerințele părintești. Astfel, adulții se pot enerva în lupta lor pentru influență, iar adolescenții se pot enerva în lupta lor pentru libertate. În cele din urmă, părinții sunt nevoiți să se adapteze și să accepte tânărul cu propriile sale condiții de independență. Îmi și imaginez cum citiți fraza asta și ochii se fac mari, în timp ce vă trece un fior prin tot corpul – e ceva atât de firesc, deoarece vorbim și de pierderea controlului în relația cu „copilul“, iar asta ne determină să devenim mai fermi și intoleranți. Cu toate acestea, să nu uităm că părinții cresc copiii pentru ca, la un moment dat, să îi încurajeze să plece.
Prin urmare, primul lucru pe care părinții merită să-l aibă în vedere este că furia intermitentă dintre ei și fiul sau fiica lor nu este o problemă de eliminat. Este o realitate de acceptat! Provocarea pentru părinți este să înțeleagă natura furiei, să-i înțeleagă sensul și să dezvolte modalități creative de a-i face față. Pentru adulții a căror istorie de familie este dureroasă în raport cu emoția de furie, acceptarea acesteia (ca fiind un proces normal în dezvoltarea copilului) poate fi o provocare destul de mare. Cu toate acestea, dacă vă raportați la emoția de furie ca la „răul“ ce trebuie evitat, suprimat sau pedepsit, nu vă veți pregăti fiul sau fiica pentru gestionarea acestei emoții atât de importante și, în același timp, atât de complexe.
S-ar putea să vă întrebați ce e furia și care sunt funcțiile ei. Ea este una dintre emoțiile umane de bază, la fel de elementară precum fericirea, tristețea sau frica. Toate aceste emoții sunt strâns legate de supraviețuire și au călătorit cu noi de-a lungul istoriei. Furia este conectată cu răspunsul de luptă, fugă sau îngheț al sistemului nervos: pregătește corpul uman pentru luptă. Dar lupta nu înseamnă neapărat să ripostezi, ci ar putea să capete și forma motivației. Iar una dintre funcțiile ei de bază este să ne ajute să rămânem conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, cu noi și în jurul nostru. De obicei, apare ca răspuns la o încălcare percepută a stării de bine. Cel mai des în cabinet aud declarații de furie atât din partea adolescenților, cât și a adulților care includ: „Asta nu ar fi trebuit să se întâmple!“ „ Nu meritam asta!“ „A fost nedrept!“ „Nu voi uita niciodată asta!“
Extrema este locul în care sentimentul de furie poate fi cel mai distructiv. La o extremă se află oamenii care sunt furioși tot timpul. Ei trăiesc într-o stare constantă de încălcare percepută a stării de bine, le sare țandăra foarte ușor, sunt nerăbdători, critici și irascibili. Iar la celălalt capăt al extremei se află aceia dintre noi care evităm enervarea și nu dăm curs furiei. Indiferent de context, furia este „înghițită“ și reprimată.
Știm că extremele nu sunt sănătoase și nici funcționale ca zone de manifestare. Cu această idee în minte e important să privim spre adolescenții din viața noastră. Legătura dintre cele două extreme este localizarea potrivită pentru părinți și îngrijitori: permițând furiei să identifice nedreptățile sau încălcările (ceea ce poate fi contribuția sănătoasă a furiei), fără a permite acesteia să preia controlul asupra comportamentelor noastre. O recunoaștere și exprimare matură a propriei furii oferă adolescenților un exemplu de „așa da“.
℗PUBLICITATE
Acum este momentul potrivit să facem #psihodescoperiri și să vorbim despre cele trei sugestii practice legate de gestionarea furiei în relație cu adolescenții.
Sugestia practică #1
De multe ori, furia nu este doar despre furie. Poate fi vorba despre emoții mai vulnerabile care sunt ascunse sub acoperirea furtunoasă și agresivă a furiei. De aceea, merită să întrebăm: „Ce mai simți, dincolo de furie?“ De cele mai multe ori, această întrebare, pusă pe un ton definit de respect și curiozitate sinceră (poate după ce am respirat conștient de câteva ori) primește ca răspuns emoții care sunt mai subtile și mai importante de discutat, cum ar fi: anxietatea, îngrijorarea, tristețea, frustrarea, neîncrederea, incertitudinea, vinovăția, rușinea, regretul: „Sunt supărat pentru că te-am dezamăgit, pentru că aparent nu fac nimic bine, pentru că toți se descurcă mult mai bine decât mine… pentru că îmi este teamă că ceva nu este în regulă cu mine.“ Acesta este un răspuns pe care l-a primit unul dintre părinții cu care lucrez din partea adolescentului care la exterior părea agresiv, dar care în interior era doar foarte speriat și îngrijorat.
Sugestia practică #2
Furia este un semnal pe care merită să-l luăm în seamă, fără să-l minimalizăm sau maximizăm. Oamenii, la modul general, nu se supără pe ceea ce nu le pasă sau nu face parte din aria lor de interes. Ne enervăm pentru ceva care contează și pentru ceea ce simțim că merită să „luptăm“. Când începem prin a vorbi despre cât de important sau cât de mult ne pasă, cu alte cuvinte prin a ne vulnerabiliza – înlocuind acuzația de faptă greșită cu exprimarea a ceva despre noi – comunicarea devine mai sigură și mai constructivă. Acest mic secret poate face diferența: nu te judec pe tine, mă vulnerabilizez pe mine. „Ca părinte, uneori mă simt depășit de situație, alteori am impresia că nu sunt suficient de bun, iar atunci când profesorii se plâng de comportamentele tale, tot ce aud este cât de mult am greșit față de tine. Iar în astfel de momente, emoțiile negative mă copleșesc și recurg la ceea ce știu că nu este bine. Dar vreau să știi că încerc să fac schimbări la mine, îmi doresc o relație bună cu tine și am nevoie de ajutorul tău. Mă poți oglindi, te rog? M-ar ajuta mult să știu ce a ajuns la tine, din această dezvăluire a mea.“
Sugestia Practică #3
Știința ne arată că percepția mediază emoția. Sună matematic, dar ecuația e simplă: eveniment + interpretare = experiență emoțională. Ce vreau să spun este că nu evenimentul în sine ne activează emoțional, ci interpretarea noastră și răspunsul automat față de ceea ce s-a întâmplat. Unele teorii spun că nimeni nu ne poate înfuria fără permisiunea dată de interpretarea noastră despre ceea ce s-a întâmplat: „Când am crezut că ai făcut asta în mod deliberat, am fost foarte rănită și supărată. Dar când am reușit să înțeleg că ai făcut-o fără intenție, cel puțin partea de furie a dispărut.“
Concluzia principală din articolul de astăzi este reprezentată de faptul că furia ne poate apropia de noi înșine și de cei din jur, dar pentru a ajunge la acest punct avem nevoie să ne reajustăm perspectiva asupra emoțiilor și să căutăm să fim constructivi, și nu distructivi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
