Fiecare dintre noi avem o legătură intimă cu rușinea
Dacă ai auzit vreodată expresia „Să-ți fie rușine!“ (și-mi imaginez că fiecare dintre noi s-a întâlnit cel puțin o dată cu asta) știi cât de înțepătoare și devastatoare poate fi această experiență emoțională. Aceste cuvinte au puterea de a ne face să ne simțim îngrozitor de greșiți și de defecți. Poate a trecut mult timp de când cineva te-a făcut să te simți rușinat și ți-a adresat atât de explicit aceste cuvinte, dar trăiești cu greutatea convingerii că ești nedemn și inferior. Te simți dezamăgit în mod cronic de cine ești. Te întrebi dacă ești suficient de bun și poate te compari într-un mod nefavorabil cu ceilalți. Rușinea are diverse rădăcini. Uneori, este insuflată în copilăria timpurie prin cuvintele sau acțiunile dure ale părinților sau ale altor figuri de atașament. Alteori, circumstanțe nefericite – cum ar fi sărăcia sau bolile fizice cronice – plantează semințele rușinării. Chiar și Biblia aduce un element de conștientizare a legăturii noastre cu această trăire socială. Prima emoție pe care Adam și Eva au simțit-o atunci când Dumnezeu i-a alungat din Rai a fost rușinarea față de imperfecțiunea cu care vine la pachet umanitatea. Când și-au privit corpul au încercat să-l acopere, mânați de jenă și rușine.
Dacă ar fi să reducem complexitatea rușinii la o descriere concentrată, aș alege definiția dată de Brené Brown în cartea Credeam că problema e doar la mine: „Rușinea este senzația sau trăirea extrem de dureroasă de a crede că avem un defect și, prin urmare, că nu merităm să primim acceptarea și apartenența la grup. Ea creează teamă, vinovăție și lipsă de legături afective.“ Mai mult decât atât, studiile din sfera psihologiei emoțiilor semnalează o strânsă legătura între rușinare și depresie, anxietate, furie, neputință, submisivitate, în fața agresivității, sau inferioritate.
Rădăcinile ce așteptă să fie cunoscute
Deși povestea dureroasă a rușinării poate cunoaște cele mai variate narațiuni, experiențele traumatice timpurii se află, adesea, la baza legăturii intime pe care o avem cu rușinea. Trauma este o experiență ce copleșește capacitatea creierului de a face față situației. Din perspectiva experților în studiul și deblocarea traumei, cum ar fi Peter Levine sau Gabor Maté, trauma se extinde atât la efectele pe care le-au lăsat asupra sufletului nostru experiențele negative care ni s-au întâmplat, cât și la acele experiențe cărora le-am dus dorul și de care, din păcate, nu am avut parte cele. Copii fiind, avem nevoie de atenție și îngrijire constantă, în parte pentru că suntem neputincioși, din punct de vedere fizic, și vulnerabili, din punct de vedere psihologic. Când ceva ne copleșește capacitatea de a face față vieții, avem nevoie de un adult disponibil emoțional care să ne fie alături și să ne sprijine în redobândirea siguranței. În lipsa unui părinte sau îngrijitor empatic, adeseori ne confruntăm cu o experiență copleșitoare, simțindu-ne neputincioși, defecți și, prin urmare, rușinați. Astfel ajungem să trăim cu credința că aceste împrejurări ni s-au întâmplat pentru că ceva este în mod fundamental în neregulă cu noi și nu suntem demni de apartenență și bunătate.
O altă posibilă rădăcină sau cauză a rușinării ne îndreaptă să acele episoade de viață în care am trăit experiența respingerii sau a abandonului psihologic și relațional. Familiile ajung să fie dezbinate de situații precum divorțul, moartea, războiul, imigrația, conflictele sau slaba situație financiară, iar efectele asupra membrilor acestora sunt mai profunde decât s-ar crede. Mintea unui copil percepe orice pierdere ca fiind personală, indiferent de cauză. Este tipic contextul în care copiii își asumă responsabilitatea pentru dificultățile din dinamica de familie, interpretând lucrurile de genul: „Dacă m-aș fi comportat mai bine, tata ar fi rămas cu mama“, „Dacă aș fi luat note mai bune la școală, părinții n-ar fi fost nevoiți să meargă la muncă peste hotare“, „Dacă n-aș fi ales să mă văd cu prietenii atât de des, ai mei nu s-ar fi certat până la bătaie“.
O asemenea povară depășește capacitatea copilului sau a adolescentului de a face față singur unei situații zbuciumate de viață. Iar la maturitate va fi obișnuit să accepte responsabilitatea pentru evenimentele asupra cărora nu are control sau îi va învinovăți și blama pe cei pe care-i iubește, repetând tiparul de gândire din copilărie.
În spatele acestor tipare de simțire, gândire și acțiune, se află vocea rușinării care ne distanțează de relații, convingându-ne că suntem răi în ochii altor oameni și nedemni de dragostea lor.
Ce putem face pentru a ne crește reziliența în fața rușinii
Psihologia emoțiilor a evoluat suficient încât să existe și o tehnologie sufletească de vindecare sau transformare. Deși sunt nenumărate recomandări în articolele de specialitate, îți aduc în prim plan următoarele două #PsihoDescoperiri.
℗PUBLICITATE
Recunoaște rușinea.
Admițând că rușinea poate fi, în mare parte, inconștientă, identificarea și etichetarea reprezintă componentele cheie în diminuarea intensității ei. Numirea emoției este principala modalitate de auto-reglare emoțională, deoarece etichetarea sentimentelor ne ajută să înțelegem mai bine, experiențele și comportamentele noastre automate sau implicite. Astfel, prima mea recomandare este să-ți numești rușinea. Nu trebuie musai să o faci publică. Scrie doar: „M-am simțit rușinat(ă) atunci când…“ sau „Simt rușine atunci când…“. Descrie câteva momente în care te-ai întâlnit cu efectul de acid sulfuric al rușinării. Posibil să vină și cu neplăcere această recunoaștere. Dar odată ce dai dovadă de curaj, poți aduce mai multă conștiință și empatie în sufletul și viața ta.
Tratează-te cu blândețe.
Compasiunea față de propria persoană este un instrument recomandat de psihologie pentru a alina durerea și suferința cauzate de rușinare. Având în vedere că rușinea implică perspectiva negativă despre sine prin ochii altora, are sens să o înlocuim cu auto-compasiunea. Pentru a folosi compasiunea drept antidot al rușinii, te încurajez să-ți amintești că meriți toată iubirea din lume și să scrii o scrisoare dedicată propriei persoane. Imaginează-ți că o scrii din perspectiva unei persoane care reprezintă o autoritate pentru tine, un om a cărui părere chiar contează. În scrisoare, asigură-te că folosești un mesaj definit blând, generos și plin de omenie. Poți folosi expresii de genul: „Văd în tine o persoană demnă de dragoste și respect“, „Ești vrednic(ă) de acceptare și înțelegere“, „Ești suficient(ă) așa cum ești“.
Ca de obicei, ne vedem joi, 25 mai, de la 20:30, LIVE pe Instagram Pagina de Psihologie, unde te aștept să dezbatem subiectul în detaliu și să facem și mai multe #PsihoDescoperiri împreună.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
