Psihoeducație cu Diana Stănculeanu: Despre abuzul sexual asupra copiilor

Cum putem recunoaște, din comportamente, semnele unui abuz sexual asupra copilului?

Marea provocare – în identificarea eventualelor semne comportamentale în situații de abuz sexual asupra unui copil – derivă din faptul că foarte puține astfel de comportamente apar în exclusivitate în situații de abuz sexual. Cele mai multe dintre semnalele de alarmă, comportamentale și emoționale, pot apărea în aproape orice situație cu impact traumatic asupra copiilor. „Alarmele” comportamentale sau emoționale variază în funcție de vârsta și nivelul de maturitate emoțională a copiilor. Copii diferiți vor reacționa diferit, cu grade diferite de intensitate, în situații similare de abuz.

Cu toate acestea, există o listă de indicatori a căror apariție ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă suficient de puternic, astfel încât orice adult care are în grijă un copil (fie că e părinte, fie cadru didactic, bonă, bunic, asistent maternal etc.) să devină atent și să ceară ajutor de specialitate.

Iată mai jost cele mai frecvent întâlnite semne comportamentale de natură să ne indice prezența unui abuz, inclusiv sexual, asupra copilului:

• Schimbări bruște, inexplicabile în starea emoțională.
• Iritabilitate și toleranță foarte scăzută la frustrare (pare să se enerveze/plângă din nimic).
• Izolare socială sau retragere în contexte sociale restrânse (precum familia) sau obligatorii (precum grădinița, școala).
• Utilizarea unui limbaj bogat în concepte sexuale, care nu au fost discutate în familie – cu precădere în caz de abuz sexual.
• Manifestarea de comportamente sexuale inadecvate vârstei și/sau promiscue (de exemplu, comportamente de seducție manifestate de fetițe de 6-7 ani) – cu precădere în caz de abuz sexual.
• Angajare prematură sau interes exacerbat față de activități/conținuturi sexuale – cu precădere în caz de abuz sexual.
• Angajarea în jocuri cu conținut sexual – cu precădere în caz de abuz sexual.
• Realizarea de desene în care personajele au părțile intime expuse și/sau sunt angajate în activități de natură sexuală – cu precădere în caz de abuz sexual.
• Evitarea anumitor persoane, schimbarea bruscă a stării emoționale (de obicei apariția emoției de frică sau disconfort) în preajma anumitor persoane.
• Uneori, evitarea de către copil a situației de a rămâne singur cu o altă persoană (fie prieten, fie membru al familiei).
• Schimbări bruște în comportament, raportat la perioadele anterioare.
• Anxietate.
• Comportament de „agățare” față de un adult.
• Stări depresive (tristețe, apatie, lipsă de chef față de orice, inclusiv față de activități care anterior îi făceau plăcere copilului).
• Comportamente agresive.
• Tulburări de somn.
• Dificultăți alimentare, schimbări în rutina alimentară.
• Udarea patului.
• Murdărirea lenjeriei intime.
• Manifestarea unor comportamente de risc (de exemplu, copilul se joacă cu obiecte periculoase, ascuțite; petrece timp în zone de risc, aflate la înălțime – balustrade, pervazuri; merge cu bicicleta fără cască de protecție și cu viteză excesivă etc.).
• Absență nemotivată de la școală.
• Comportamente obsesive (repetitive, ritualice, uneori lipsite de sens și utilitate).
• Coșmaruri.
• Consum de substanțe, în cazul copiilor adolescenți.
• Comportamente de autovătămare (se taie pe brațe, se ard cu țigara etc.), în cazul copiilor adolescenți.
• Gânduri de suicid, în cazul copiilor adolescenți.

De precizat că, atunci când semnele de mai sus apar izolat, ele nu au puterea să ne indice cu exactitate prezența unui abuz; ba mai mult, și atunci când apar grupate, când un copil manifestă 5-6 dintre comportamentele enumerate, putem avea de-a face și cu alte situații cu impact traumatic asupra copilului – cum ar fi divorțul parental, pierderea unui părinte, bullying sever la școală etc. Putem ști însă, cu certitudine, că acel copil trăiește o situație înalt traumatică, ce necesită imediat atenția și ajutorul nostru.

Și din punct de vedere fizic, există câteva semne de natură să ne alarmeze:

• Dureri, usturimi, iritații în zona genitală.
• Prezența unor urme pe corp (iritație, înroșire, zgâriere, învinețire etc.).
• Dureri asociate micțiunii.
• Apariția unei boli cu transmitere sexuală și, uneori, în cazul adolescentelor, chiar o sarcină.

Deși indicatorii fizici ai unui abuz sexual sunt mai puțini și mai rar întâlniți, atunci când îi observăm, contactarea rapidă a unui medic este absolut necesară, în vederea înțelegerii, documentării medicale și tratării disconfortului copilului. Dincolo de restabilirea imediată a celei mai bune stări de sănătate fizică a copilului, mersul la medic este o prioritate și din perspectiva pregătirii unei abordări legale a oricărui caz de abuz sexual, context în care orice document oficial care certifică indicatorii de mai sus este de mare ajutor în instrumentarea cazului.

Ce mesaje pot transmite părinții, pentru a preveni abuzul sexual asupra copiilor? Care este legătura dintre educația sexuală și prevenția abuzului sexual asupra copiilor?

Prevenirea abuzului sexual reprezintă o componentă importantă a educației sexuale. Educația sexuală a copiilor urmărește un dublu obiectiv – menținerea sănătății si protecția acestora împotriva oricărui tip de relație abuzivă, din partea unui adult sau a unui alt copil (de vârstă mai mare).

În contextul educației sexuale, copiii au nevoie să afle de timpuriu câteva reguli de bază:

1. Corpul lor le aparține. Este absolut în regulă să refuze, să limiteze atingeri sau manifestări corporale (fie ele și de afecțiune) din partea altor persoane. Din acest punct de vedere, aș recomanda eliminarea acelor norme sociale de „politețe” care spun că un copil „bine crescut” trebuie să fie „drăguț” cu orice adult care îi acordă atenție sau să accepte îmbrățișări sau sărutări din partea tuturor vecinelor din cartier sau a mătușilor care îl vizitează o dată la trei ani. Este sănătos ca un copil să învețe de timpuriu că este (și) în controlul lui cine îi atinge corpul și cui îi oferă gesturi de afecțiune fizică. Este sănătos să îi permitem să refuze, să pună limite, astfel încât să devină capabil să facă acest lucru și în situații de potențial abuz.

Nu trebuie să uităm că abuzatorul sexual este, de cele mai multe ori, un adult care se comportă frumos cu copiii, le câștigă încrederea și construiește treptat relații pozitive, „speciale” cu aceștia. Din acest punct de vedere, obișnuința copilului de a limita accesul adulților la propriul corp devine o bună abilitate de protecție.

2. Expunerea sau atingerile corporale se fac diferențiat, adaptat la fiecare situație în parte. În funcție de relevanța emoțională a persoanelor din viața lor, copiii pot saluta verbal, pot da mâna, pot face gesturi nonverbale de salut (zâmbit, înclinat capul etc.) sau pot oferi și primi îmbrățișări, mângâieri, sărutări. Iar noi, adulții, trebuie să fim atenți și să respectăm orice urmă de disconfort pe care copilul o comunică (de exemplu, sunt copii care se șterg după ce au fost pupați pe obraz și, uneori, chiar pe gură; sau care încearcă să își „extragă” corpul dintr-o îmbrățișare prea strânsă ori prea lungă – acestea sunt semne ce ne arată că adultul a forțat puțin granițele intimității fizice).

℗PUBLICITATE

---

---

3. În ceea ce privește părțile intime ale corpului (zonele genitale), acestea vor fi protejate întotdeauna de haine (este de dorit ca, până și pe plajă, copiii să poarte un slip – dincolo de aspectele care țin de abuz, plajele sunt rareori suficient de curate, iar nisipul poate irita ușor zona genitală, atât de sensibilă). Aceste zone pot fi atinse de către părinți în contextul toaletei/dușului doar câtă vreme copilul nu se descurcă încă singur (după 4 ani însă, un copil ar trebui să fie autonom în igienizarea personală în urma utilizării toaletei; după 6 ani, un copil este capabil să își gestioneze singur dușul; poate primi în continuare ajutor, pentru spălarea părului). Zonele genitale pot fi atinse de medic în contextul consultului medical și în prezența părintelui. Nu vor fi niciodată atinse, mângâiate, privite de vreun adult care nu este implicat într-una dintre situațiile descrise mai sus.

Ba mai mult, un copil trebuie să știe că nu este niciodată în regulă să i se solicite expunerea sau mângâierea zonelor intime ale propriului corp; că nu este niciodată în regulă să i se solicite să privească sau să atingă zonele intime ale corpului altei persoane; că, atunci când se întâmplă asta, este foarte important să spună NU și să informeze rapid un adult de încredere.

Asemenea mesaje le pot fi transmise copiilor în perioada preșcolarității; este o perioadă de dezvoltare în care atenția naturală a copiilor față de propriul corp și față de corpul uman în general, combinată cu nevoia lor de a explora, va favoriza învățarea. În plus, este o vârstă la care majoritatea copiilor își vor petrece cea mai mare parte din timp departe de părinți, la grădiniță, înconjurați de adulți care nu sunt membri ai familiei și de copii la fel de dornici de explorare, la fel de curioși precum copilul fiecăruia dintre noi. Este esențial ca sursa primară a acestui tip de educație, atât de important și de sensibil, să alegem să fim noi, părinții. Fie că ne place, fie că nu, de conținut sexual (mai mult sau mai puțin potrivit) copiii noștri vor avea parte de îndată ce vor fi integrați într-un grup de prieteni sau vor deschide un TV ori un telefon cu conexiune la internet.

Cu maturitate, curaj, blândețe și empatie, putem deveni primii educatori din viața copiilor noștri, pregătindu-i astfel să se protejeze, să impună limite, să facă alegeri, să fie selectivi, dar, în acelși timp, să se bucure de corpul și relațiile lor.

Unde pot cere părinții ajutor de specialitate în astfel de cazuri?

România nu este o țară generoasă în servicii destinate copiilor cu istoric de abuz în general și de abuz sexual în special. Dincolo de aspectele culturale – care, din păcate, reprezintă în continuare o piedică în pregătirea și educarea preventivă a copiilor noștri, astfel încât să se poată proteja, să pună limite, să identifice comportamentele de risc și pe adulții din spatele acestora, să ceară ajutor atunci când se află într-o situație de risc – nici la capitolul „servicii” nu stăm foarte bine.

Este important să știm că, de îndată ce avem o suspiciune de abuz asupra copilul, perspectiva de acțiune este multiplă:

• Medicală, prin accesarea serviciilor unui medic.
• Psihologică, prin accesarea serviciilor unui profesionist în sănătate mintală (medic psihiatru, psiholog, psihoterapeut), ideal cu experiență în evaluarea și terapia copiilor cu istoric de abuz.
• Juridică (poliție, avocat), deoarece abuzul asupra copilului reprezintă o infracțiune care trebuie tratată ca atare.

Serviciile publice de asistență sunt disponibile, astfel:

• La nivelul direcțiilor de protecție a copilului din fiecare județ. Aici, ideal ar fi să beneficiem de servicii complexe, care să acopere deopotrivă aspectele medicale și psihologice, precum și consultanța legală și facilitarea legăturii cu poliția.
• La nivelul spitalelor de psihiatrie, pediatrie, departamenetlor de psihiatrie din spitalele generale.
• La nivelul policlinicilor în care există cabinete ale medicilor psihiatri sau psihologilor clinicieni, ce oferă servicii decontate de către casa de asigurări de sănătate.

În afara sistemelor publice de sănătate și de protecție a copilului, putem accesa cabinetele private de evaluare, consiliere și tratament psihologic/psihiatric, care însă, dacă vor depista semnale de abuz, vor informa, conform legii, direcțiile de Protecție a Copilului, în vederea declanșării procedurilor legale.

Organizația Salvați Copiii oferă în centrele sale de consiliere – din București, Iași, Suceava, Timișoara și Târgu Mures – servicii gratuite de evaluare și terapie în cazul copiilor victime ale abuzului sexual, precum și consiliere juridică și facilitare a accesului la direcțiile de Protecție a Copilului, pentru instrumentarea legală a cazurilor (mai multe informații pe www.salvaticopiii.ro).

Diana Stănculeanu, Coordonator al Programului de Combatere a Violenței Împotriva Copiilor, Salvați Copiii România