Am ales să scriu despre rușine pentru a încerca o mică pledoarie în favoarea unei emoții de multe ori exilate din sfera noastră intimă, dar care cu multă tenacitate revine insidios în mintea noastră, nocivă și dureroasă tocmai pentru că rămâne neînțeleasă. Ca emoție, nu e deloc greu de definit, însă e de-a dreptul dificil de descris întreaga sferă de trăiri, reacții somatice, comportamente și emoții secundare care se constelează în psihicul nostru când, ca la căderea unei pietre în apă, sunt stârnite în noi valurile expansive ale rușinii. Cred că e important pentru scopul acestui articol să explic întâi cum apare ea, după care să vă invit să explorăm împreună modalități de a o gestiona în relația cu copiii noștri.
Vă invit să țineți cont de faptul că, vorbind despre rușinea copilăriei, am în vedere rușinea copiilor noștri, dar și a copilului nostru interior. Deoarece cred că suntem bine echipați să gestionăm situațiile stresante și dureroase care-i au în prim-plan pe cei mici doar atunci când știm suficient despre ce ni s-a întâmplat nouă și putem da un sens experiențelor dureroase prin care am trecut noi înșine. Așa cum cei mai mulți autori ne spun frecvent, când o rană este deschisă în noi, șanse sunt să o transmitem mai departe: fie prin lipsa empatiei – sufletul nostru preferând să fie orb la o suferință căreia nu îi poate face față în sine –, fie prin agresiune directă, sub formă de vorbe grele, critici, comparații, etichetări sau chiar bruscări, care transferă direct rana noastră asupra celor mici. În copilăria noastră, mulți am fost suprasenbilizați la rușine prin expunerea la o supradoză de emoții dureroase, ceea ce naște în noi intoleranță față de aceste emoții când simțim primele lor semne sau le recunoaștem la ceilalți.
Practic, ne este greu să fim răbdători sau empatici, fiindcă empatia implică retrăirea unor emoții pe care le cunoaștem, iar uneori aceste emoții ne apar amenințătoare. Nu o dată ele au trezit în noi frică, poate chiar teroare, furie, frustrare, sentimente de pierdere, lipsă de valoare, desconsiderare față de propria persoană pentru care am simțit, de fiecare dată, rușine. Apoi, nu vrem să vedem la copiii noștri lucrurile de care ne e nouă rușine, ne e frică și ne înfurie, așa că îi rușinăm pentru a-i feri și pentru a-i învăța, pentru a le transmite ce e bine și ce nu e bine, în acel proces numit de specialiști socializare, prin care-i învățăm pe copii cum să trăiască împreună cu ceilalți.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Chiar dacă vorbim despre rușine, la început a fost plăcerea!
Meditând la ideea că mulți psihologi o consideră o emoție secundară, adică care se formează în urma unei alte trăiri referitoare la sine sau în urma unei evaluări morale, a unei judecăți de inadecvare a noastră la contextul social, la norme și așteptări și întrebându-mă de ce este rușinea atât de dureroasă, de ce ne afectează în moduri atât de profunde, m-am gândit spontan la plăcere. Oare nu are legătură cu faptul că înaintea rușinii, ca să spunem așa, a fost plăcerea?
Medicul american Alayne Yates descrie în cartea sa, Sex without Shame. Encouraging the Child’s Sexual Development, copilul senzual, modul în care încă de la naștere întregul organism al nou-născutului este puternic impresionat de realitate, experimentând senzațiile intens, ca pe adevărate trăiri sexuale. Neonatologii știu că în primele minute de după naștere băiețeii prezintă o erecție, iar fetițele în primele ore, lubrifiere vaginală. Copiii caută stimularea, plăcerea și satisfacția și nu ar fi greu de presupus că în acele prime stadii ale dezvoltării, în lipsa unei organizări psihice complexe, a diferențierii, satisfacerea nevoilor fizice de hrănire, confort, atingere, mângâiere, căldură etc. se confundă cu plăcerea orgasmică. Dar nu despre sexualitatea este vorba de fapt, ci despre faptul că între plăcere și rușine există într-adevăr o mare legătură (ceea ce ar putea, probabil, explica puternica încărcătură de vină și rușine care acompaniază de multe ori sexualitatea noastră și cât de important este pentru părinți să-și definească clar termenii pentru a nu supraîncărca sexualitatea copiilor lor cu conotații limitative).
Aș putea rezuma tot acest argument printr-o parafrazare nostimă: la început a fost plăcerea! Avem nevoie să ne simțim bine, fericiți, iubiți pentru a exista, căutăm contactul uman și împlinirea nevoilor noastre fiziologice și psihologice care înseamnă pentru noi, într-un alt registru, permisiunea de a exista, dreptul de a fi. Nevoia de confort și plăcere ascunde o tendință naturală psihobiologică de a fi bine, de autoreglare, de echilibru în starea noastră internă, care se traduce în șanse optime de supraviețuire, dar și în fericire, vitalitate, iar, mai târziu, în bucurie de viață – dragoste pentru a fi în viață, iubire sănătoasă de sine. Rușinea este, dintr-un punct de vedere, opusul tuturor acestor trăiri!
℗PUBLICITATE
Rușinea ca emoție implicată în povestea atașamentului uman
Imaginați-vă cum chipul mamei iubitoare care a încurajat interacțiunea, bucuria, revărsarea de energie a copilului mic, care a stimulat și a oferit plăcere, siguranță, confort prin expresiile sale luminoase și sclipirea din ochi, cum chipul care a oglindit și a iubit reacțiile copilului devine o grimasă de dezgust, evitare și retragere, amenințare, poate chiar furie. Copilul mic, așteptând necondiționat aprobare și bucurie, se confruntă brusc cu dezgustul mamei. Exprimarea dezgustului pe chip este una dintre cele mai comune metode pe care părinții le folosesc în procesul socializării copiilor, deși nu sunt conștienți de acest lucru (A. Schore, 1998). Într-o primă fază, copilul se sperie, se oprește din tot ceea ce face, se înroșește, evită privirea, contactul, se ascunde. Ritmul cardiac și al respirației scad brusc, poate apărea chiar o sincopă, un moment de tăiere a respirației, ca o oprire în loc a vieții interne. O depresie bruscă, o suspendare a semnelor de viață. Rușinea este trăită ca un mare pericol, o ruptură în relație, o stare emoțională copleșitoare de distonanță emoțională, în care copilul este scos în afara diadei armonioase ce i-a susținut și alimentat vitalitatea. Reacția părintelui inhibă plăcerea! Starea aceasta dureroasă a copilului, cu care el nu s-a mai confruntat și pe care nu este capabil să o gestioneze singur, este însăși rușinea. O pauză în experiența sa de sine coerentă, în ceea ce Winnicott numea „going-on-being“ – a continua să fii.
Astfel, rușinea este o emoție puternic implicată în atașament. Pentru cei abia acum inițiați în arta parentingului, atașamentul este relația de iubire care se naște între părinte și copilul lui, în care copilul se oferă necondiționat adultului pentru a fi îngrijit, protejat și iubit, iar adultul simte profundă afecțiune și grijă față de urmașul său. Este un sentiment de care nu doar oamenii sunt capabili, ci toate mamiferele pământului, cele mai multe dintre ele având grijă de puii lor o perioadă suficientă de timp pentru a-i vedea mari și în siguranță pe drumul lor. La oameni însă sistemul atașamentului atinge o complexitate aparte. El intră în funcțiune încă de la începutul vieții și de el depinde dezvoltarea sistemului nervos și cum reușim să facem față vieții. Ce rol are rușinea în acest sistem?
Allan Schore (1998) ne atrage atenția că „trăirile primare ale rușinii joacă un rol central nu numai în dezvoltarea psihologică a omului, dar și în cea neurologică“. Tot aici, el adaugă, referindu-se la interacțiunile dintre mamă și copil: „[…] interacțiunile față în față sintonizate […] generează niveluri crescute tot mai intense ale afectelor pozitive, în timp ce tranzacțiile de socializare din al doilea an de viață implică interacțiuni față în față distonante, care generează rușine și inhibă aceleași stări [afective] pozitive“. În prima fază (primele luni de viață) a dezvoltării atașamentului sigur, mama stimulează stări afective pozitive prin sintonizarea stărilor sale interne cu cele ale nou-născutului. Emoțiile pozitive – de bucurie, plăcere, entuziasm, interes – implică excitație intensă și lipsa inhibiției. În procesul socializării însă (în al doilea an de viață), părintele are nevoie să convingă copilul că anumite comportamente sunt inadecvate și chiar periculoase și să domolească excitația lui în continuă accelerare. Iată că, fiziologic, rușinea este inhibiție, este o frână:
„Într-adevăr, Buss (1979) a demonstrat că rușinea reprezintă activarea parasimpaticului. Într-o astfel de tranziție de stări psihobiologice, bucuria, nivelurile crescute de stimulare și activitate susținute de [sistemul nervos] simpatic se evaporă instant. Aceasta reprezintă o trecere într-o stare de nivel scăzut a parasimpaticului de conservare-retragere, care apare în situații stresante de neajutorare sau neputință (Engel & Schmale, 1972). Cât de mult rămâne copilul într-o astfel de stare de stres reprezintă un factor important.“
Din aceste afirmații cred că putem deduce că rușinea apare în viața noastră ca o emoție primară, fundamentală, pe care o trăim ca stări de incongruență în relația noastră afectivă cu un altul important pentru noi. Însă ea are un rol adaptiv: rușinea este principala emoție implicată în socializare (A. Schore, 1998), este mecanismul care ajută la reglarea stărilor de excitație accelerată a copilului mic, punând frână expansiunii sale și ajutând la controlul comportamentului. Nu tot ce înseamnă rușine are efecte defavorabile asupra psihicului copilului: stările de rușine reglate corticalau un rol adaptiv la nivel psihobiologic (A. Schore, 1998). Pentru ca ruperea relației și starea de distonanță în care este aruncat copilul să nu aibă efecte traumatice, pentru ca procesul socializării să fie unul de succes de fapt, orice rupere trebuie urmată de o reparație. Participarea activă a părintelui în reglarea stărilor de rușine ale copilului este critică pentru a-i permite trecerea de la o stare afectivă negativă, care implică suferință emoțională, la o stare afectivă pozitivă. În dezvoltarea timpurie, părinții sunt cei care modulează în cea mai mare parte stările interne ale copilului, în special în momentele de schimbare abruptă a acestora și de tranziție între stări, ceea ce permite, în timp, dezvoltarea autoreglării (A. Schore, 1998).
Important de reținut
În concluzie, scopul educației pe care părintele o oferă copilului poate fi gândit, din perspectiva teoriei atașamentului, ca fiind dezvoltarea capacității interne de autoreglare, prin oferirea unor interacțiuni consistente și frecvente de coreglare. Astfel, copilul învață despre stările sale interne că pot fi conținute în limite sigure, că pot fi gestionate, cu alte cuvinte, că te poți bucura și te poți simți bine fără a pierde controlul propriilor stări sau că te poți simți rău, poți trăi tristețe, dezamăgire, pierdere sau rușine fără a colapsa, a te dezintegra, a fi distrus. Și, foarte important, fără a fi obligatoriu expulzat din relație! El învață acestea și despre ceilalți.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
