fbpx
skip to Main Content

Aurora Liiceanu este unul dintre cei mai cunoscuți psihologi români, cu o bogată contribuție la dezvoltarea literaturii din psihologia modernă. Colecția de autor ce-i poartă numele include un număr impresionant de volume cărora, de curând, li s-a adăugat cartea Relații eșuate. Un text ce prezintă viața a două femei și a unui pilot de avion cu faimă de cuceritor. Cartea este asezonată cu importante explicații psihologice și, pentru a vă stârni pofta de lectură, am invitat-o pe Aurora Liiceanu să ne răspundă la câteva întrebări care ne pot călăuzi pe tărâmul complicat al relațiilor eșuate.     

Ce înseamnă o relație eșuată și cum putem să ne dăm seama că suntem implicați într-o astfel de legătură? 

Greu de spus, pentru că, dacă mă uit în jurul meu, văd foarte mulți oameni nefericiți sau departe de a-și arăta fericirea. Mă gândesc că, dacă iau în considerare așteptările față de relații sau căsătorie versus realitate sau așteptările dintre ceea ce credeai că va fi fericirea și ceea ce trăiești, atunci multe relații sunt eșuate, în sensul că oamenii devin nostalgici. Interesant este că nu se mai folosește prea mult cuvântul „căsătorie”, ci „relație“. Poate acest lucru se datorează toleranței față de uniuni consensuale, o formulare care înlocuiește ideea de concubinaj, cu un trecut dubios, deși foarte frecvent, ca realitate, astăzi. Mi se pare că sunt mai rare căsătoriile, dar mai dese divorțurile. În plus, s-ar zice, despre divorț, că este o despărțire cu inima ușoară, care nu mai antrenează, ca pe vremuri, cataclisme familiale. Ne putem da seama că suntem într-o relație eșuată dacă ne gândim că poate era bine să mai fi așteptat, în speranța că am fi putut intra într-o relație mai avantajoasă. Într-o relație unde lucrurile să se mențină mai mult ca în partea de început, iar noutatea să nu fie degrabă înlocuită cu rutina și cu lipsa ardorii.

Ce fac oamenii atunci când se trezesc în relații eșuate? 

Majoritatea oamenilor, când se trezesc în relații eșuate, reacționează diferit, în funcție de vârstă. Dacă sunt tineri, cred că pot avea șansa unei relații noi; dacă au copii și sunt trecuți de prima tinerețe, se consolează, resemnându-se cu ideea că, indiferent de persoană, tot aici s-ar ajunge. Unii se despart, dar, de regulă, altcineva devine catalizator și contribuie la acest lucru. În fine, cum rămâne cu cei care nu se despart? Dintre femeile nefericite pe care le cunosc, majoritatea n-ar divorța, preferând o relație eșuată, în locul singurătății.

Cum încearcă să facă față acestor tipuri de relații?

În cazul relațiilor eșuate, cel puțin unul dintre parteneri dorește, înclină către o relație stabilă și durabilă, căutând schimbarea. Acesta devine un bărbat sau o femeie disponibilă. Mai frecvent bărbatul. Unii sau unele fac față eșuării adoptând compromisul sau adulterul. Există o foarte mare varietate a atitudinilor față de sexualitate și de încercarea de-a se confrunta cu eșecul. Compromisul și adulterul nu sunt singurele opțiuni, există și aventuri sexuale (casual sex, de pildă) sau întâlniri sexuale. Cei tineri sunt deschiși la explorarea propriei sexualități, în care nu există implicație afectivă, ci doar căutarea plăcerii, a unei noi experiențe sexuale, mai ales că mitul virginității și-a pierdut din importanță. Femeile deja căsătorite trec cu ușurință peste aventurile sau adulterul soților, bărbații le privesc însă pe ale acestora ca atacuri la masculinitatea lor, simțindu-se lezați în propriul orgoliu. Atitudinile față de sexualitate au suferit mari schimbări odată cu apariția pilulei contraceptive, care a anulat frica femeilor de-a rămâne însărcinate. Pilula a creat distincția dintre fidelitatea carnală și cea emoțională. Astăzi, crește toleranța față de aventuri, adulter, privite ca infidelitate carnală, dar care păstrează adesea – când nu apare îndrăgostirea – fidelitatea emoțională. Psihologii susțin că adulterul are dezavantaje, dar și avantaje, cum ar fi revalorizarea stimei de sine, plăcerea de-a te simți din nou atractiv(ă), evaluat(ă) pozitiv de cineva din exterior.

De ce ar începe o femeie o relație cu un bărbat căsătorit? 

În general, femeile preferă bărbații liberi – divorțați sau necăsătoriți – dacă sunt ele însele libere, însă chiar și când sunt căsătorite. O relație cu un bărbat însurat este complicată și există, adesea, amenințarea ca acesta să nu poată susține psihologic un divorț, mai ales când are și copii. Știu de relații în care el promite divorțul, dar se răzgândește și se oferă doar ca amant. Știu și de relații în care ambii, fiind căsătoriți, decid să divorțeze, pentru ca, în final, femeia să-și mențină decizia și chiar să divorțeze, iar bărbatul, pe de altă parte, alegând să mențină relația cu amanta, dar nepărăsindu-și soția. Așa apar cazurile de bigamie unilaterală, soția neștiind sau chiar acceptând situația.

De ce ar începe un bărbat căsătorit o relație cu o altă femeie?

Între femei, există părerea cum că un bărbat căsătorit începe o relație cu o altă femeie strict pentru a avea o aventură, fapt, în general, neștiut de soție sau acceptat, atâta vreme cât aventura nu e lungă și nu duce la dorința de despărțire a soțului, pentru a întemeia o nouă relație stabilă. Tradiția căsătoriei îi lasă destulă libertate soțului, dar niciuna femeilor. Totuși, la sfârșitul secolului XIX, în Franța, unde multe mariaje erau aranjamente economice, în contractul de căsătorie se menționa numărul de amanți alocați soției. Timpurile s-au schimbat, emanciparea femeii i-a facilitat cu adevărat dreptul la plăcere, dincolo de procreație, și prin pilula anticoncepțională, dreptul de-a dispune de propriul corp. Astăzi, cred că reconsiderarea infidelității ca având două dimensiuni, cea carnală și cea emoțională, a condus la căutarea cauzelor infidelității în tabăra ambelor sexe. Bărbatul căsătorit care caută să înceapă o relație cu altă femeie este disponibil din punct de vedere erotico-sexual, disponibilitatea lui fiind asociată lipsei de acoperire a unei nevoi sexuale de către soție. Prin manifestarea acestei disponibilități, el își legitimizează virilitatea și își asigură creșterea stimei de sine. Este încă un bărbat activ, ca mascul, bucurându-se de validare externă, adică extraconjugală. Este un bărbat vizibil.

℗PUBLICITATE



Ce explicații există în spatele poveștilor pe care le au oamenii ce duc vieți paralele, așa cum este Charles Lindbergh, unul dintre personajele principale din cartea „Relații eșuate“? 

Vieți paralele au existat, cred, dintotdeauna. Astăzi, internetul oferă posibilitatea de-a avea identități multiple fiind acoperit de imposibilitatea de-a fi descoperit. Orice identitate fantasmată poate fi trăită virtual. Unii doresc să treacă frontiera de la virtual la real, dar puțin își permit asta. În Japonia există o agenție care se ocupă să te facă dispărut total din lumea reală, luându-ți o nouă identitate, secretă, în lumea reală, cu o altă adresă etc., totul fiind acoperit printr-o discreție perfectă, bine gândită și pusă în practică. Pentru familie și prieteni, cunoștințe, devii „missing person“, pentru totdeauna. Din punct de vedere psihologic, s-a considerat că individul cu personalități multiple este o patologie, dar oare mai este chiar așa? Unde intră în conflict socialul cu psihologicul? Este bigamia trăită perfect discret o chestiune de ordin patologic? Dar traiul în doi în care fiecare partener are o viață de cuplu și cu altcineva? Dau aici, ca exemplu, recenta tipărire a cărții lui Phylis Rose, Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene (ed. Polirom, 2021).

În cartea cu același titlu, apar câteva trimiteri la terapia structurală de familie, a regretatului Salvador Minuchin. Ce sunt aceste frontiere sau granițe interpersonale și de ce ne ajută să știm cum sunt granițele în sistemul familial din care facem parte? 

Cred că Salvador Minuchin ar trebui citit ca lectură despre sănătatea mentală a unei familii. Granițele în sistemul familial pot suporta anumite flexibilități, dar trebuie foarte bine controlate. Psihanaliștii se ocupă mult de acest aspect al relațiilor în familie. Mitologia greacă are multe aspecte psihanalitice care duc la tragedii.

Ce se întâmplă cu duplicitatea umană, dacă persoana în cauză alege să se complacă în situație? 

Orice relație are aspecte duplicitare, nemărturisite. La un moment dat, în psihologie exista un mare interes pentru comunicare. Acum este o banalitate, comunicarea a pătruns deja în profan. Să nu uităm însă că s-a lansat, ca problemă, concept, foarte devreme, prin anii 1960. Are o sută de ani și multă vreme a zăcut, fiind tărăgănată, ca apoi să ia o amploare incredibilă. Atunci, unii psihologi au adoptat ideea comunicării totale, alții au spus că e o prostie și că așa ceva nu există. Unul chiar povestea într-o carte de profil că avea un coleg psihoterapeut care era mare amator, adeptul comunicării totale. Acestuia i-a venit la consultație un cuplu de adulți căsătoriți. El, entuziast, le-a vorbit despre comunicarea totală, după care l-a întrebat pe bărbat dacă i-a spus soției sale mereu totul, totul, despre el. Bărbatul s-a uitat amuzat la psihoterapeut și i-a spus: „Dacă-i spuneam totul, totul, totul, eram de mult divorțat!“

„[…] memoria lucrurilor rele este mai puternică decât memoria lucrurilor bune. Din orice relație eșuată putem învăța să facem alegeri mai bune, să nu ne grăbim, căci știm bine că graba strică treaba. Avem așadar răul, dar avem și o lecție de viață: tot răul spre bine. De aceea răul este și el necesar în viața noastră.“ Cu aceste rânduri se încheie cartea Relații eșuate: cum putem face din lucrurile rele ceva bun? Ce procese psihologice sunt necesare pentru a accepta răul și a scoate ceva bun din întreaga situație, fără a ne vedea ca pe niște victime sau a cădea pradă mâniei ori depresiei? 

Cred ca mecanismele de înțelegere a răului sunt mediate de introspecție și luciditate. Răul apare și cu o parte de contribuție a celui care a suferit răul. A accepta răul înseamnă a vedea și contribuția acestuia, deci a noastră. Altfel, suntem victime neimplicate și învinovățim fără să vedem cum putem să ocolim răul în viitor, să evitam persoanele rele. Există oameni răi care se bucură de nefericirea produsă altora.

Atât volumul Relații eșuate, câte și celelalte cărți ale Aurorei Liiceanu sunt disponibile cu reducere în librăria online a Paginii de Psihologie.

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Back To Top
×Close search
Caută