Recomandarea de film din ultima lună a primăverii vine de la Cristina Carp, psiholog clinician, psihoterapeută de familie și absolventă a unui program de masterat în Psihologie Clinică și Psihoterapia Copilului și Familiei la Universitatea București. Propunerea ei pentru această rubrică este Adolescence (Adolescență coruptă), serialul britanic difuzat de Netflix, atât de mult discutat în mass-media și pe rețele de socializare.
„Puține sunt filmele care reușesc să stârnească un asemenea consens în apreciere precum mini-seria britanică Adolescence (Adolescență coruptă). Este ca un duș rece pentru părinți, prin întruchiparea fricilor lor actuale, mai ales pentru cei care sunt deconectați de la realitatea online a copiilor lor și simt că nu pot ține pasul cu tot ceea ce le livrează societatea modernă în formate tot mai nefamiliare și într-un ritm tot mai amețitor.
Deși s-au făcut numeroase analize și interpretări pe film și personaje, de natură psihologică și pop-psihologică, trebuie să spunem, din capul locului, că, deși este o peliculă excepțională, cu actori talentați și un stil de filmare inedit și provocator pentru întreaga echipă, Adolescence nu este, totuși, bazat pe întâmplări și persoane reale.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Este inspirat de realitatea din jurul nostru, desigur, de cazuri îngrijorătoare de adolescenți care ajung să comită astfel de crime, dar povestea de viață a băiatului portretizat în film este una complet imaginată. Când ne uităm la cazuri reale cu povești similare, vedem că resorturile care împing un om către o crimă cu premeditare sunt mult mai complexe, încărcate fie de istoria unor traume severe, care au conturat un anumit tipar ori tulburare de personalitate, fie de existența unei afecțiuni psihice.
Totuși, povestea este construită în așa fel încât să zugrăvească realitatea complexă și factorii care influențează dezvoltarea copiilor, fiind un prilej excelent de reflecție și de discuție. Părinți, școală, anturaj, internet, gaming, rețele de socializare, influencer-i, cadru legal, autorități – toate acestea își pun amprenta asupra sănătății emoționale a copiilor, iar filmul încearcă să tragă un semnal de alarmă, foarte necesar de altfel, pentru părinți (în particular) și societate (în general).
Relația tată-fiu și «copilul imaginar»
O coardă sensibilă pe care o atinge filmul, și asupra căreia aș vrea să mă opresc, fără pretenția că aceasta ar fi o analiză exhaustivă, este relația tată-fiu și efectul pe care-l are «copilul imaginar» asupra acesteia. Este un aspect surprins subtil în film și destul de ușor de trecut cu vederea, dar important ca fitil al întregii narațiuni. «Copilul imaginar» este un concept provenit din psihanaliză și se referă la acel ideal de copil conturat în mintea părinților, uneori chiar înainte de apariția sarcinii.
Părintele își imaginează ce trăsături va avea copilul, cu cine va semăna, ce calități și talente va avea, ce activități vor face împreună și ce fericiți vor fi, ba chiar ce carieră, viață de familie și reușite va avea. Toate acestea pentru mulțumirea și împlinirea adultului în rolul de părinte, ori pentru repararea propriei povești de viață.
Este lesne de înțeles că, în situațiile în care această fantezie este rigidă, inflexibilă, copilul vine în familie pe un rol strict delimitat, uneori prea îngust și limitativ, alteori prea măreț și înfricoșător, în care nu se poate dezvolta liber, fiind constrâns să joace într-un scenariu care nu are nicio legătură cu sinele său autentic.
℗PUBLICITATE
Sigur că, în dorința de a-și face părintele fericit și pentru a primi iubirea, acceptarea, mândria părintelui, copilul va face tot ce-i stă în putință să joace acest rol, sacrificându-și sinele, abandonându-și nevoile și dorințele, uitând de propriile calități care nu se potrivesc scenariului și, în cele din urmă, disprețuindu-și toate defectele care-l împiedică să performeze în acord cu exigențele «regizorului». Dar, pe măsură ce toată această punere în scenă se dovedește a fi dificilă sau chiar imposibilă, iar dezamăgirea părintelui este tot mai vizibilă, copilul va ajunge, copleșit de durerea respingerii, să internalizeze – depresie, anxietate, auto-vătămare, sau să externalizeze – agresivitate verbală sau fizică, încălcarea regulilor, tulburări de conduită, vandalism, delincvență.
Tot acest parcurs este simbolizat în film prin amintirea – și de către unul, și de către altul – a momentelor în care tatăl își întoarce privirea de la Jamie ori de câte ori ratează la fotbal, pentru a nu ghici în ea dezamăgirea faptului că acest copil real e atât de diferit – și inferior, în esență – de copilul imaginat de tată.
Rana de respingere și umbrela furiei
Respingerea pe care o simte un copil în astfel de situații – chiar și atunci când ne mințim că nu vede umbra din privirea noastră – este intrinsec legată de sine, de cine este el, nu de ceea ce face el. El, copilul, se simte rușinat, insuficient, greșit, ratat – iar toată această imagine de sine devine, cu timpul, tot mai stabilă. O schemă emoțională, conform teoriei lui Jeffrey E. Young, pe care odată ce a căpătat-o, subiectul încearcă să o valideze din nou și din nou, pe baza bias-ului de confirmare.
Practic, având o astfel de imagine de sine, copilul va selecta și va reține din întâmplările de zi cu zi preponderent aspectele care-i confirmă schema. Părerile celor care-l resping, la rândul lor, vor fi mai importante decât cele ale altora care-l aprobă sau îl tolerează, ba chiar copilul, și mai târziu adultul, se va pune pe sine în situații de așa natură încât să-i confirme această imagine de sine. Se va apropia de copii cu o imagine de sine similară ori va fi singuratic, dar va fi victima respingerii celor pe care-i vede lideri, puternici, de succes (bullying din partea băieților, batjocorire din partea fetelor), și victima profețiilor auto-împlinite și a neputinței învățate. Grăitor în acest sens, și din nou surprins bine în film, este faptul că un copil – cred eu, după toate standardele – frumos, repetă de mai multe ori «sunt urât, crezi că sunt urât?». Realitatea obiectivă nu are întotdeauna legătură cu percepția subiectivă de sine.
Respingerea de către tată, mai apoi respingerea și marginalizarea de către colegi și, la final, respingerea fetei, chiar și în momentul în care era cea mai vulnerabilă, iar el considera că ar putea ceda – iată ingredientele unei suferințe profunde și prelungite, ascunse sub umbrela furiei. Pentru că, dacă tristețea e o emoție care vulnerabilizează, deseori negată băieților într-o societate tradiționalistă, cu modele de bărbați atotputernici, care nu plâng niciodată, furia este o emoție care împuternicește, sperie, intimidează, fiind mult mai încurajată și mai acceptată social în aceeași societate.
Și chiar dacă în viața reală o astfel de încununare a respingerii nu ar fi dus la un deznodământ atât de dramatic (rămâne de dezbătut), este important, ca părinți, să ne luăm câteva învățăminte din povestea acestui film, pentru sănătatea emoțională și viitorul copiilor noștri. Să învățăm să-i acceptăm și să-i iubim necondiționat pentru ceea ce sunt și să lucrăm cu noi, cu neputințele noastre, cu trecutul nostru dureros, cu propriile respingeri, rupând astfel firul traumei transgeneraționale.“
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
