Luna aceasta, recomandarea de film vine de la Daniel Ifrim – om pasionat de frumosul vestimentar, de studiul minții umane și de deslușirea complexităților relaționale. Daniel este parte din programul de formare Parenting MasterClass și de ani buni se află pe drumul cunoașterii de sine și al dezvoltării personale. Filmul pe care ni-l recomandă este o peliculă ce merită văzută cu siguranță. De ce? Aflăm din rândurile de mai jos.
Close, filmul (ne)recomandat bărbaților „puternici“!
„Au trecut câteva luni bune de când am văzut acest film pe marile ecrane și încă simt emoții puternice care mă răscolesc, frânturi din această peliculă rulându-mi în continuare în minte. Îmi plac mult filmele și, de obicei, trăiesc intens și mă transpun cu ușurință în rolul și acțiunea personajelor din filmele bine făcute. Am văzut multe filme grele, cu o puternică încărcătură dramatică și cu multă tristețe. La unele dintre ele am simțit în gât emoția care mă aducea către punctul în care puteam să plâng, dar reușeam să mă opresc, de parcă era ceva greșit. Altele chiar au reușit să-mi smulgă niște lacrimi!
Cu filmul Close însă a fost foarte diferit. Am trăit totul foarte de aproape și atât de puternic, încât nu am mai oprit și n-am mai închis nimic din tot ce am simțit. M-am lăsat cuprins și le-am trăit pe toate, așa cum au venit către mine: cu intensitate!
Tânărul regizor Lukas Dhont aduce în acest film mai multe elemente cu care am rezonat profund: libertatea vacanței de vară în opoziție cu începerea unui nou an școlar, căldura plăcută a verii în comparație cu senzația ploilor reci din zilele înnorate de toamnă, relaxarea din timpul petrecut în natură în contrast cu vigilența trăită în orașe, presiunea grupului, adolescența, masculinitatea împreună cu intimitatea, sinuciderea, cele cinci stadii ale pierderii și, nu în ultimul rând, prietenia.
Toate aceste elemente se regăsesc și în multe alte filme, dar în Close regizorul le așază pe toate cu foarte mare atenție la detalii, foarte studiat, într-un anume fel, într-o anumită ordine, astfel încât să acționeze simbolic la un nivel mult mai profund emoțional.
Timpul petrecut împreună de către cei doi adolescenți de treisprezece ani, Leo și Remi, este redat prin cadre de excepție, filmate de aproape, ca și cum ai fi acolo, cu ei, în momentele lor cu activități ludice, plăcute, dar și în momentele grele. Filmul urmărește prietenia dintre cei doi, o prietenie specială, inocentă, intimă, pur emoțională, cu sentimente puternice, cu sensibilitate, finețe și cu multă autenticitate.
La început, totul se întâmplă în perimetrul caselor celor doi, aproape de familiile lor, în timpul vacanței de vară, în natură, iar cei doi își petrec mai tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Mai apoi, în timpul anului școlar, în clasă, cei doi atrag atenția colegilor prin felul cum își arată prietenia și afecțiunea unul față de altul, primind diverse întrebări de la colegi. Deranjat de întrebările și glumele colegilor de clasă, Leo alege să se conformeze în timp la așteptările acestora și începe să-l evite pe Remi, care rămâne în continuare interesat de relația lor de prietenie și care începe să se simtă respins și rănit. Astfel, frumoasa lor prietenie devine fragilă, sfârșindu-se mai târziu într-un mod tragic.
℗PUBLICITATE
Prietenia dintre Leo și Remi, privită prin filtrul fiecăruia dintre noi, poate fi interpretată în diferite feluri și poate merge în diferite direcții. Regizorul declara, în interviurile oferite publicațiilor Vanity Fair și Los Angeles Times, că a conceput acest film după ce a citit un studiu făcut de psihologa Niobe Way, profesoară la facultatea NYU din America, în care aceasta a intervievat un număr de 150 de băieți cu vârsta de 13 ani, pe o perioadă de cinci ani din viața acestora. În acest studiu și în cartea ei: Deep Secrets: Boys’ Friendships and the Crisis of Connection (Secrete adânci: Prieteniile băieților și criza conectării), autoarea menționează că, la începutul interviurilor, băieții adolescenți vorbesc despre prietenie ca despre «o poveste de dragoste», îndrăznind chiar să folosească cuvântul «iubire» în cel mai frumos și tandru mod, față de prietenii lor. Apoi, câțiva ani mai târziu, pe măsură ce cresc, se schimbă ceva fundamental. Sub presiunea grupurilor, a culturii și a așteptărilor despre ceea ce se crede a fi și este acceptat în mod convențional a fi masculinitate, acești tineri se deconectează aproape complet de acest limbaj al emoțiilor, cu toate că aceiași tineri și-ar dori în continuare prietenii în care să nu se râdă de ei când se simt triști sau când fac ceva jenant. Au dorința de a împărtăși secrete adânci. Vor să fie ascultați. Vor o conexiune profundă.
Inspirat de acest studiu, prin acest film, cu aceste cadre apropiate în care este surprinsă prietenia intimă dintre cei doi adolescenți, regizorul vrea să schimbe percepția asupra felului în care vedem masculinitatea, mai ales în această societate în care masculinitatea, împreună cu intimitatea, par foarte greu de reunit. Regizorul spune că a încercat să spună o poveste despre fragilitate, despre tandrețe și despre ce se întâmplă când îi lipsim pe tineri de acea fragilitate. A vrut să simțim că am ucis frumoasa prietenie dintre băieți, la o vârstă foarte fragedă, și cred că a reușit.
Rămas brusc și tragic fară acea prietenie, Leo suferă și se simte responsabil și vinovat pentru faptul că l-a respins pe prietenul lui cel mai bun, Remi. Leo apare apoi în câteva secvențe la antrenamentele de hochei, sport la care s-a înscris din dorința de a-și manifesta simțul masculinității față de colegii lui, în acel costum masiv. De această dată însă, acest costum este prezentat metaforic cu rolul de a-l proteja, ca o armură, de toată durerea, dar chiar și așa, pare că acea armură îi face mai mult rău decât bine, ajungând mai târziu la spital, cu un braț rănit în timpul unui meci. La spital e și momentul în care, fără acest costum, Remi cedează și izbucnește într-un plâns eliberator și vindecător, cu lacrimi amare și pline de tristețe.
Filmul începe cu Leo și Remi alergând fericiți pe un câmp mirific cu flori, într-o zi însorită de vară. La finalul filmului, după un an, Leo este prezentat pe același câmp cu flori colorate care, pe parcursul anului în care se desfășoară acțiunea, metaforic la fel ca sufletul firav a lui Leo, câmpul este cules de flori, defrișat agresiv în zilele friguroase de toamnă, curățat și arat pentru ca apoi să fie replantat cu alte flori frumoase. De data aceasta însă, el pășește singur pe acest câmp și privește în urma lui, împăcat cu trecutul și cu pierderea, mergând parcă mai încrezător către ce-i va aduce viitorul.
Filmul mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru că vorbește despre răni emoționale nevindecate, atingeri care nu se simt deloc plăcut și este fascinant cum arta cinematografică poate să te facă să te simți astfel. Pentru mine a fost frica de a pierde pe cineva drag, dar mai ales amintirea și golul pierderii unei persoane atât de dragi mie, într-un mod atât de intens și greu de înțeles pentru mulți. Am simțit nedreptatea, tristețea, dar și multă furie energică, revărsată peste toate astea, și am înțeles și mai bine că toate aceste stări sunt binevenite și te ajută să vindeci și să închizi câte puțin din aceste răni.“
Citește și:
- Psihologie & Film: „Heartstopper“, recomandarea Andrei Stoian
- Psihologie & Film: „Barfuss“, recomandarea Alinei Uricec
- Psihologie & film: „Acolo unde cântă racii“, recomandarea Perfume Curator
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
