Luna aceasta, recomandarea de la rubrica Psihologie & Film este făcută de Carmen Ioniță, psihologă și absolventă a Universităților Salford și Manchester. Carmen este pasionată de neuroștiințele cognitive și, în prezent, studiază psihoterapia în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie – AMPP. Iar sugestia ei de film este Orlando: biografia mea politică.
„11 aprilie, dimineața:
– Hei, mă duc la filmul ăsta diseară, te tentează cumva?
– Aș foarte veni.
(…)
– Am biletele!
– În două minute ies de la metrou de la Universitate.
Ne întâlnim, intrăm împreună în clădire și vedem un white board, pe care e scris acest început de propoziție: «Ceva ce nu am ales este…», pe care mi l-am citit ca «Ce a devenit parte din identitatea mea, dar nu e o alegere pe care eu am făcut-o?», o întrebare cu care să rămânem, pentru că poate avea foarte multe răspunsuri.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Primul lucru care-mi vine în minte este numele meu, poate intuind pe jumătate importanța numelui în documentarul pe care urma să-l vedem – Orlando: biografia mea politică.
Cum a apărut acest film
Paul B. Preciado (regizorul accidental al documentarului) a afirmat într-un interviu că, atunci când echipa de producție l-a contactat pentru a face un film despre viața sa, a spus că Virginia Woolf deja i-a scris biografia, referindu-se la cartea Orlando. Ajuns în situația să regizeze acest documentar (auto)biografic, el folosește cartea ca să aducă structură pentru o serie de interviuri cu persoane trans. Integrează aceste interviuri (în parte, reluând pasaje din carte și în parte, expunând realități personale) într-o creație superbă, care spune povestea comună a tranzițiilor, lăsând spațiu pentru ce individualizează fiecare proces. Filmul este despre experiența persoanelor trans spusă din interior.
Auto-reprezentare
Este important că filmul este creat de și cu persoane trans. Deși există diversitate în interiorul aceluiași grup, și poate documentarul nu spune povestea tuturor persoanelor trans, cred că ne apropiem de realitatea acestui grup și a procesului de tranziție cel mai mult atunci când vocile care spun povestea sunt din interiorul grupului, atunci când privirea care conduce camera de filmat se uită cu atenția din interiorul grupului, atunci când momentele alese din viața de zi cu zi sunt cele reprezentative pentru grup, atunci când provocările asupra cărora se apleacă filmul sunt cele importante și cu impact mare pentru grup, atunci când umorul folosit este cel care are sens pentru grup. Nu știu cât de valoros ar fi, de fapt, să învățăm despre experiențele unui grup altfel decât așa.
Orlando (O biografie) e cartea de la care pornește documentarul și la care se tot întoarce pe parcurs, scrisă de Virginia Woolf despre și pentru Vita Sackville-West. Publicată în 1928, cartea spune povestea unui poet (Orlando), care cade într-un somn de șapte zile și se trezește femeie, urmând ca restul cărții să-i urmărească navigarea către noua identitate. Cartea în sine a fost greu de încadrat într-un stil anume, numită «roman», «biografie (fictivă)» sau «cea mai lungă și mai fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură» (Nigel Nicolson). Poate neîncadrarea într-un gen (literar) reflectă ideea de non-binaritate pe care o aduce în prim plan prin tranziția personajului protagonist. Preciado spune că lectura cărții în adolescență l-a ajutat să-și pună și să-și răspundă la întrebări identitare care i-au adus libertatea. Astfel, a vrut să recreeze în documentar același spațiu în care această explorare identitară are libertatea să respire, nu doar să existe, dar să se și bucure.
Despre nuanțe
Disforie sau euforie de gen. Filmul atinge disonanța dintre disforia de gen a persoanelor trans înainte de a începe procesul de tranziție, care se referă la disconfortul de a fi într-un corp diferit de genul cu care se identifică, și euforia de gen, trăită atunci când felul în care arată corpul reflectă realitatea interioară în ceea ce privește genul. Termenul folosit și încadrarea lui în manualele de diagnostic sunt lucruri de dezbătut, dar nu-mi propun să intru în aceste detalii aici. Mi-a plăcut mult că, deși aduce în prim-plan și provocările tranziției, arată multe nuanțe ale bucuriei care însoțește procesul de tranziție. Se concentrează, mai ales, pe importanța comunității nu numai în a oferi sprijin, dar și în a celebra împreună. Sunt câteva scene superbe care reflectă rolul comunității pentru persoanele trans și care subliniază pentru mine importanța auto-reprezentării în artă, pentru că ar fi foarte greu de asamblat aceste scene fără a fi parte din grup sau fără a te consulta îndeaproape cu persoane care aparțin acestui grup.
℗PUBLICITATE
Non-binaritate. Filmul pune foarte mult lumina pe procesul de tranziție, care nu este liniar, predefinit și nu are o destinație cunoscută de la început. De asemenea, cred că arată fain și diferențele dintre indivizi și cum trec prin proces, ce înseamnă pentru fiecare, cum se modifică percepțiile despre lume și cum sunt percepuți în acest drum.
Mi-a plăcut cum «ideea-schelet» a documentarului pare a fi asemănarea dintre personajele cărora li se ia interviu, prin faptul că fiecare își spune numele real și apoi menționează faptul că în film vor fi Orlando al Virginiei Woolf. În același timp, fiecare poveste se despachetează diferit. Ceva ce a rămas cu mine este modul în care documentarul conține atât provocările asemănătoare prin care trec persoanele trans (de exemplu, cele legate de documentele oficiale de identificare, necesitatea vizitelor la psihiatru pentru aprobarea procesului de tranziție și, astfel, aspectele patologizante ale călătoriei), dar și urmărirea procesului unic prin care trece fiecare persoană în descoperirea identitară și în (ne/re)așezarea în țesătura lumii.
Despre recuperare
Recuperarea spațiului: (1) câteva scene de la început sunt filmate într-un parc parizian abandonat, construit spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a reprezenta coloniile controlate de Franța la acel moment. Poate din dificultatea de a privi în față trecutul istoric, acum parcul este abandonat, dar a fost considerat un spațiu bun pentru a filma o parte din documentar. Curaj? Recuperare? Nu știu să răspund, dar ce voiam să subliniez este că intenționalitatea cu care au fost alese aceste detalii lasă să se întrevadă nota de activism care acompaniază filmul. (2) Foarte subiectiv aș spune și că (re)conectarea cu natura mi s-a părut o metaforă bună pentru (re)conectarea cu sinele – cum procesul de tranziție ar putea fi privit ca o reconectare cu propria natură, o călătorie a descoperirii peisajului interior și a calibrării lui cu cel exterior. (3) Scenele filmate în natură portretizează personajele dormind, astfel somnul devine un detaliu care leagă documentarul de carte, în care Orlando se trezește femeie după un somn lung de șapte zile. Somnul devine, în același timp, și o sub-temă pentru natura umană și o reîntoarcere la nevoile noastre de bază pe care, de multe ori, ni le refuzăm în contextele sociale actuale în care ne mișcăm. Legând un fir roșu peste modul în care este folosit spațiul, pentru mine a fost vorba despre recuperare – despre reîntoarcere și rescriere.
Recuperarea limbii. Documentarul arată și felul în care realitatea persoanelor trans poate rămâne neexplorată prin însăși rigiditatea limbii pe care o avem la dispoziție acum și pe care, de multe ori, grupurile majoritare refuză să o elasticizeze. David Whyte, unul dintre poeții mei preferați, scria într-un eseu că „numim lucrurile pentru a le controla“, referindu-se la nevoia noastră de predictibilitate și de control, de a încadra ce avem în jur în categorii. Este important să ne recunoaștem această nevoie și, în același timp, să reflectăm la cum modul în care ne-o îndeplinim ne poate limita nevoia de a ne exprima. Uităm câteodată că oamenii creează limba și nu invers, că limba este doar un instrument care să ne ajute să ne exprimăm, nu ceva care ar trebui să ne constrângă.
În aceeași notă ca mai sus, cred că avem nevoie și de o recuperare a limbii care poate implica un proces de co-creare a uneia suficient de elastice încât să ne reprezinte. Poezia este un alt element comun între carte și documentar. Mi-a captat atenția foarte frumos lirismul limbajului folosit în film și cred că poezia oferă spațiu pentru a explora mai liber procesele de tranziție. Preciado a spus la un moment dat că: «Poezia este singurul loc în care putem merge dacă vrem să schimbăm lucrurile cu adevărat». Și nu pot să-mi exprim suficient de tare susținerea pentru această afirmație!
Întrebări cu care rămân
- Ce din mine (nu) e binar?
- Am fost eu cea mai potrivită persoană să scriu despre filmul ăsta?
- Cum să facem limba pe care o folosim mai elastică pentru a cuprinde realitățile noastre interioare de atât de multe ori mai complexe decât cuvintele care ne-au fost puse la îndemână?
- Cum le lasă sau le împiedică pe persoanele din jurul meu felul în care sunt, vorbesc, privesc, mă mișc eu să fie, să vorbească, să privească sau să se miște libere?
- În ce tranziție mă aflu eu acum în viața mea?
Unde poți vedea acest film
În final, aș vrea să împărtășesc faptul că acest film nu este disponibil momentan pe platformele obișnuite, deși a rulat pe Mubi la un moment dat. Sper să apară și în cinematografe la noi curând – IMDB spune că după 5 iunie. După o căutare rapidă, am descoperit că urmează să fie inclus în Sibiu International Film Festival în octombrie 2024, așa că, dacă sunteți în zonă atunci, poate îl prindeți acolo.“
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
