Viki Dumitrache este psiholog și profesează în breasla sănătății mintale de peste două decenii. În calitate de psihoterapeut, abordează o gamă largă de tematici – de la provocările specifice relațiilor, la tulburările de anxietate, disfuncțiile sexuale și până la procesele de autocunoaștere și dezvoltare personală în vederea întăririi stimei de sine. Cabinetul ei de psihoterapie este în Slobozia, dar – prin intermediul terapiei online – lucrează cu persoane din întreaga țară.
Ești unul dintre psihologii activi în social media. Care crezi că sunt calitățile necesare pentru un psiholog cu adevărat ancorat în secolul XXI?
La început, când un tânăr își alege profesia și optează pentru Facultatea de Psihologie, premisele ar fi: nevoia de a ajuta oamenii, identificarea cu „psihologulʺ din filme sau cu psihologul la care tânărul a apelat, psihologul scolii etc. Ar fi de preferat ca fiecare dintre cei care merg către această facultate să aibă câteva discuții prealabile cu niște psihologi, pentru a ști ce parcurs îl așteaptă.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Odată cu intrarea în facultate, alte calități ar fi necesar să se contureze: curiozitatea, interesul pentru interdisciplinaritate, alegerea subdomeniului psihologiei (care va cere un masterat), formarea vocabularului (adică deschiderea către absorbirea cunoștințelor de psihologie), precum și „ținerea în frâuʺ a curiozității cu privire la paranormal și a altor practici spectaculoase. Răbdarea, modestia, acceptarea notelor sunt alte calități necesare în procesul de formare a psihologului.
Intrarea într-un program de masterat presupune deja îngustarea spectrului de pregătire, dar și adâncirea lui spre specializare. În același timp, el reprezintă debutul aplicării teoriei în practică. Aplicarea aceasta presupune modestia de-a aprecia realmente ceea ce știi, ce funcționează și ce nu, dar mai ales ce limite ai și cui le declari sau cum le analizezi, ca psiholog.
Debutul dezvoltării personale e unul dintre procesele care vizează egoul psihologului. Dacă nu-l zdruncini tare, nu-i ok. De altfel, nu există om care să nu fie zdruncinabil. În paralel cu aflarea limitelor, începe conștientizarea diferențelor dintre sine și ceilalți oameni – cum poți tolera aceste diferențe și cum poți lucra cu ele. Intrarea în epoca eticii este semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun. Ar fi necesară chiar filozofarea asupra marilor chestiuni: sensul și scopul vieții, acceptarea copilăriei (așa cum a fost), amenințarea și anxietatea morții, problematica lui Dumnezeu, și – nu în ultimul rând – umorul și capacitatea de-a glumi.
Iată, așadar, că psihologul zilelor noastre trebuie să dețină (bine înțeleasă) teoria – învățată ca urmare a pasiunii și interesului pentru psihologie. Iar pentru a avea o viziune reală asupra psihicului uman, a comportamentelor și a relațiilor umane, ar trebui să fie uman, etic, încercând să rămână non-critic. De asemenea, mi se pare important să transceandă de la calitatea de salvator, cu care debutează în facultate, către acea de profesionist, care ajută în condiții clar negociate și care prețuiește viața în sine, natura, Creația.
Nu în ultimul rând, un psiholog are nevoie să-și cultive compasiunea, mintea meditativă, propriul sens al vieții – în care poveștile pe care le împărtășește cu alții, din care face parte și pe care le conține să fie sănătos integrate.
Așadar, un psiholog are nevoie de multe calități, dar nu poate porni cu toate deodată; ele se vor așeza una câte una, în măsura în care psihologul își parcurge călătoria profesională. De aceea, „noi, psihologiiʺ este important să avem grijă unii de alții, să interacționăm, să ne dăm feedback, să ne împărtășim experiențele, să ne dăruim cunoștințele. Psihologii ar trebui să formeze o mare echipă, iar această echipă ar putea fi Colegiul Psihologilor din România (care, deocamdată, este într-o etapă de tranziție).
Ce nevoi și așteptări au clienții, atunci când vin pentru prima dată în cabinetul unui psiholog?
Majoritatea oamenilor își fac programare într-un mod impulsiv, plecând de la o ceartă, o criză la debut, o criză suportată prea mult timp. Știu de la clienții mei că și impulsul respectiv a avut în precedent o ruminare a ideii („Să mă duc…! Să nu mă duc??… Mai aștept, poate găsesc rezolvarea!ʺ). Alții, mai puțini ca număr, vin la psiholog în urma unei decizii personale sau pentru că așa li s-a sugerat (de către medic, de prieteni sau partener). Majoritatea oamenilor nu știu exact ce vor sau au așteptări nerealiste („Vreau să fiu ca înainteʺ) sau ambigue („Vreau să-mi fie bineʺ) sau de-a dreptul imposibile („Mă cert cu iubitul și… cum să fac să mă iubească și să nu ne mai certăm, dar fără ca el să vină la cabinet?ʺ). De fapt, oamenii caută validare. Să fie văzuți, auziți, necriticați, nejudecați, înțeleși, susținuți, iubiți, să primească adevăr și compasiune, dar și să-și exprime descoperirile fără grijă.
Care crezi că este cea mai mare temere a românilor, atunci când vine vorba despre a interacționa cu un psiholog sau psihoterapeut?
Sunt multe temeri și fiecare client manifestă câteva dintre ele, ierarhizate subiectiv la fiecare: teama de manipulare, teama de a se deschide în fața unui străin (fiindu-i frică de propria rușine), teama că se va schimba atât de mult, încât îl vor părăsi rudele, teama de a nu afla cumva că e prost sau nebun, teama că i se citește mintea și psihologul va ști totul despre el…
Ce înseamnă a „merge la terapieʺ din punctul tău de vedere, ca psihoterapeut?
Pentru clienți, „mersul la terapieʺ înseamnă diverse lucruri: a trece pe la psiholog pentru o ședință sau două, pentru a vedea care e părerea psihologului despre el; a se duce cu o problemă sau un simptom și a spera că o va putea discuta separat de restul vieții; a se duce pentru a fi ajutat să se schimbe, deși nu pare a avea curajul necesar schimbării; a merge să întrebe psihologul ce are de făcut etc. Din punctul meu de vedere, mersul la terapie presupune fie să testezi relația dintre sine și un psiholog ales pe niște criterii (care să fie reprezentative în vederea intrării într-un proces de psihoterapie), fie să demarezi procesul propriu-zis de terapie (în care persoana intră conștient în marele necunoscut din universul interior).
Care sunt obiectivele nerealiste cu care vin oamenii la cabinetul tău?
Cele mai grele obiective sunt cele ale părinților care-și aduc copilul la cabinet – fără să vrea să participe și ei, având pretenția ca, după fiecare ședință, eu să le dau un scurt raport la telefon despre terapia copilului. Mai sunt și cei „obsedațiʺ de gelozie, aflați într-o relație terminată, care își doresc ca eu să am o baghetă magică cu care să le transform partenerul, deși nu-l cunosc – acesta nefiind prezent în cabinet cu noi.
De asemenea, există persoane care-i trimit pe alții la mine la terapie, prin insistențe, și aceștia se oferă să-mi furnizeze tot felul de date utile pentru cel trimis: copii de 50 de ani, care-și trimit mama sau tatăl la cabinet, pentru că vârstnicul respectiv are probleme cu alcoolul (copiii aceștia adulți oferindu-se să plătească ei ședințele); soții care își obligă partenerii să vină la cabinet pentru ca „să se lase de păcăneleʺ; adulți aflați la mare distanță de părinții lor bătrâni, care le plătesc acestora pe cineva cu care să vorbească (pentru că se simt vinovați că nu-i pot vizita prea des). Mai sunt oameni care vin cu depresii sau atacuri de panică și vor ca, în câteva ședințe, să se oprească totul, să se rezolve totul.
Ceea ce am enumerat mai sus sunt probleme cu care m-am confruntat mulți ani, până când am învățat să le filtrez și să le negociez încă de la bun început sau chiar dinainte de-a începe, încă din prima discuție la telefon, când mă contactează pentru programare.
Ești genul de terapeut care „dă teme pentru acasăʺ?
Nu dau de fiecare dată teme concrete, însă unora le dau. Am un document tipărit, pe care-l dau să fie studiat cu privire la „ce înseamnă să fii într-un proces terapeuticʺ, cum să-ți perlaborezi ideile, cum să monitorizezi anumiți parametri (respirația, încordarea, nervozitatea, somnul, echilibrul etc.), cum să vii amorsat la fiecare ședință, debutând cu ideea principală (ca să evităm situația de a vorbi despre cel mai important aspect abia în ultimele 10 minute).
Unora le dau jurnale (de exemplu, pacienților cu tulburare de tip borderline) și țin strict la jurnal: îl consider un angajament, pe care ei trebuie să îl mențină zilnic prin faptul că-și formează disciplina de a veni zilnic să noteze în el. Dacă amândoi convenim asupra unui jurnal – pe care eu îl adaptez la situația clientului și la problema acestuia și îi explic la modul serios importanța sa –, iar clientul vine fără jurnal, atunci mergem către analiza comportamentală și analiza cauzală, ca să examinăm ce comportament e responsabil pentru sabotarea programului.
Cu alți clienți, stabilesc ca ei să deschidă discuții pentru stabilirea de limite și reguli în relațiile lor principale, convenind cu aceștia cum anume vor aborda sau cum vor pune problema, la următoarea ședință fiind necesar să „aducă rezultatulʺ. Cu aceia dintre ei care deprind tehnici de relaxare sau conectarea cu sine (cum ar fi Jacobson–Schultz, respirație diafragmatică, tehnica RAIN sau altele) stabilim cum să le aplice, în general poziția mea fiind: „Fie aplici aceste tehnici și, când revii, discutăm cât și cum te-au ajutat, fie, dacă nu aplici, discutăm ce te-a împiedicat s-o faciʺ.
Ce este cel mai greu pentru tine, ca terapeut? Care sunt momentele din timpul terapiei care te provoacă cel mai tare?
Mi-e greu atunci când oamenii se uită rece și distant, dacă le vorbesc despre somatizări. Mulți, foarte mulți chiar, își țin separat corpul de minte și discută despre corpul lor în termeni medicali ficși și preciși. Dacă întrerupi un om care-și explică starea de boală sau oboseală ca fiind o consecința a răcelii, a statului în frig, a mâncării și încerci să extinzi „logicaʺ bolii incluzând trăiri și emoții, unii oameni (cei mai mulți) se retrag emoțional pe loc. Bănuiala mea este că li se pare o imixtiune a psihologului în tărâmul medicilor. La o fază de acest gen, deja nu mai e discutată tema respectivă, ci e pusă credibilitatea mea în joc; însă eu sunt dispusă să îmi pun credibilitatea la bătaie. Foarte greu îmi e și atunci când un om aflat în terapie face progrese frumoase, dar ține totul secret și nu împărtășește asta în relațiile sale, ba chiar speră să nu se afle. Mi se par jumătăți de măsură și fac eforturi să nu judec acel om, acesta având dreptul să-și lucreze viața cât poate el.
S-a întâmplat să lăcrimezi în timpul unei ședințe de terapie?
Rar, însă da. Îmi amintesc de Ilona, fetița arsă pe 85% din corp, cu care am vorbit încă de când era în spital și care a venit un an la terapie. Când a început să mai slăbească bandajele și mi-a arătat mâna care fusese arsă cel mai mult, mi s-a strâns inima și am întrebat-o cum vrea să ne arătăm iubirea una față de alta. Mi-a zis cu o voce mică, răgușită: „Vreau să mă lingi pe mână, ca Rufus (cățelul meu)…ʺ Atunci am plâns și-am lins-o pe mână și mi-a lins și ea mâna.
Și am plâns alături de fiece părinte care și-a pierdut copilul în accident sau boală. Am plâns și de fericire: cu băiatul aflat în chimioterapie, atunci când a venit cu rezultatele finale care arătau că era curat și scăpase de cancer. Plâng, uneori, când intru în contact cu oamenii care plâng. Încerc și reușesc să nu rămân plânsă niciodată mult timp într-o ședință; pur și simplu, mă calmează faptul că mi-am onorat nevoia de plâns și bucuria că nu mi-am inhibat lacrimile.
℗PUBLICITATE
Cum îi ajuți pe cei care vin la tine în terapie pentru a-și îmblânzi mecanismele de apărare pe care le folosesc în mod exagerat?
Le propun mindfulness și, spre încântarea mea, în ultimul timp am avut mare adresabilitate și cerință pentru practica mindfulness. Am actualmente 7 clienți aflați în burnout, cu care învăț mindfulness pe cont propriu.
Intenționez să fac o clasă pentru transmiterea de abilități psihologice, în care să predau: reglare emoțională, mindfulness, toleranță la distres și eficacitate interpersonală. Speranța mea ar fi să țin acest curs și online (deoarece, eu lucrez mult și online).
Ce faci, atunci când „simțiʺ că nu poți ajunge la miezul problemei unui client?
Găsesc momentul potrivit pentru a-i spune asta, lăsându-i omului dreptul la replică și căutând să aud bine de tot ce are de zis. Apoi ne repliem și schimbăm ceva.
Ce înseamnă să avem o stimă de sine sănătoasă, atunci când vine vorba despre relațiile personale?
Cred că asta presupune să ne îmbunătățim permanent comunicarea. Să ne extindem pactul de sinceritate pe care-l avem cu rude dragi și cu prieteni, către cât mai mulți oameni cu care suntem în relație. Să ne onorăm viața, să fim cât mai mult noi înșine în acțiunile pe care le întreprindem, să avem proprietatea ideilor noastre și să practicăm o filozofie nemiloasă, pendulând între moarte și umor. Am „o vorbăʺ a mea, când vorbesc despre mine: „N-o să-mi cer scuze niciodată pentru felul în care sunt, dar o să-mi cer scuze pentru felul în care sunt, dacă felul în care sunt deranjează sau face pe cineva să sufere.ʺ
Dar atunci când este vorba despre interacțiunile profesionale?
E foarte important pentru mine să am prestanță când vorbesc despre psihologie în general, să simt că banii pe care mi-i dă un om plătindu-și ședințele sunt bine investiți de către acesta, să fiu onestă în feedbackurile mele către clienți, să am grijă de mine ca să mă pot prezenta în fața clienților fără încărcătură personală, să meditez și să fiu fresh – astfel încât să nu judec oamenii, ci să caut să-i înțeleg. E foarte important să dăruiesc din experiența mea (deja o fac pe Facebook) colegilor începători, dar și altor persoane.
Care este teoria din domeniul psihologiei care stă cel mai aproape de inima ta?
Aici m-am blocat. Nu pot să ierarhizez nimic, pentru că simt că aș trăda lucrurile din mine, dacă le-aș clasifica. Nu pot să spun decât ce-mi trece prin minte în clipa asta: teoria Imago, teoria părților din analiza tranzacțională, teoria care explică EMDR, teoria polivagală, teoria microbiomului și-a influenței lui asupra sistemului nervos, teoria care se referă la „rețeaua modului implicitʺ.
Cum își poate da seama un client că nu mai este necesar să vină la terapie?
Unii sunt nevoiți să ia o pauză plecând undeva pentru mai mult timp și, văzând că sunt bine, anunță că vor lua o pauză. Alții nu mai vin pur și simplu (cei care au venit doar câteva ședințe, vreo 3-4), neavând încă relația terapeutică formată. Altora le sugerez eu să rărim întâlnirile, pentru a vedea cum merge. Alții pun terapia în standby și susțin că vor reveni – chiar revenind, de cele mai multe ori.
Ce simte un terapeut, atunci când se încheie un proces terapeutic?
Nu demult, un tânăr cu care am lucrat 7 luni m-a anunțat că și-a găsit un job care îi acoperă terapia gratis, printr-o asigurare, și că va continua acolo. Am simțit un tremur în inimă – așa, ca un fluture temător – dar mi-am zis că așa e normal să se întâmple, că trebuie să las oamenii să stea în viețile lor și că eu doresc să evit a face pe cineva dependent de mine.
Pe site-ul tău, aflăm că ai experiență clinică și în ceea ce privește aspectele legate de sexualitate. Ce poate face o femeie căsătorită, care se simte atrasă sexual de o altă femeie? Dar un bărbat aflat într-o relație heterosexuală, care descoperă că este atras și de bărbați?
Am în prezent 4 clienți gay – 3 femei și 1 bărbat (căsătorit în altă țară). Nu știu dacă există o regulă, eu propunându-le acestora să-și ia inima în dinți, să-și analizeze mintea, corpul, pulsiunile, dorințele, libidoul, fanteziile, imaginația erotică și să se exploreze până când se vor înțelege, pentru ca apoi să-și exploreze deschiderea și sinceritatea în relațiile cele mai importante. Chiar dacă oamenii nu conștientizează atunci când se căsătoresc, se poate întâmpla pe parcursul relației ca partenerul lor să se schimbe, să se îmbolnăvească, să-i părăsească sau să moară. Unii se îngrașă, alții își găsesc hobby-uri noi în timpul căsătoriei, unii se betejesc ori își schimbă jobul. Ceea ce vreau să spun e că, în orice relație în care intră cineva, există un potențial de schimbare a relației, a partenerului și a ta, ca efect al conexiunii cu o altă persoană. Ceea ce contează enorm este: alegerea momentului dezvăluirii; deschiderea discuției; felul în care te deschizi și te explici; și faptul că tu cauți să primești și să oferi validare. O astfel de persoană ar trebui să-și gestioneze propriul șoc, să-și asume descoperirea și să-i spună partenerului. Trebuie știut că – și dacă preferă să tacă, să ascundă – nici persoana respectivă nu va fi fericită și nici cuplul nu are nicio șansă. Într-o relație, când se evită o idee de discuție, din cauza acelei idei nicio altă discuție nu mai poate fi aprofundată. Se poate trece mai ușor peste o informație grea sau o despărțire, oamenilor fiindu-le mai greu să rămână într-o relație mocnită în care există secrete. Apoi, mai există și varianta relației deschise, nu? Cunosc 3 cupluri care au optat pentru un astfel de tip complex de relație, negociată foarte bine, într-adevăr. Relația deschisă e îndrăzneață, atipică, neacceptată (încă), dar e cea mai sinceră formă de relație posibilă. Paradoxal, e relația care asigură mai eficient fidelitatea – prin eliberarea infidelității de impunerea strictă, ca să zic așa.
Mai este sexualitatea un subiect tabu, în România zilelor noastre?
O, da. Problematica lui Dumnezeu și problematica sexualității sunt cele două teme unde există o plajă luxuriantă de expresii internalizate. Cu privire la sexualitate și la orgasm, se spun cele mai mari și mai multe minciuni din lume – dintotdeauna. Da, încă masturbarea este greșit sau insuficient înțeleasă. Gelozia încă e semn de iubire, pentru mulți oameni. Iubirea e confundată cu dorința sexuală și cu posesivitatea. Mari mituri despre durata actului sexual circulă libere printre oameni și produc prejudecăți și distorsiuni cognitive.
Cu privire la sex, oamenii preferă să vorbească mai degrabă cu necunoscuți, decât cu prieteni. În schimb, dacă e să se laude cu performanțele sexuale, nu ezită să se confeseze. Infidelitatea este prezentă la 40% dintre cupluri, după părerea mea (dacă nu cumva mai mult). Uitați-vă la România prezentată ca fiind piața de „prostituateʺ pentru alte țări – acesta fiind tot un indicator de educație sexuală precară (trist, foarte trist că e așa).
Psihologii sunt tot mai prezenți în mass-media și în comunitate. Care crezi că sunt principalele 3 motive pentru care oamenii ar fi bine să țină cont de psihologia științifică?
Psihologia științifică vine cu un aport bun de date despre om, vârstele acestuia, comportamentele specifice, mecanismele de apărare – care pot ajuta la implementarea de măsuri reformatoare în domenii precum învățământul, sănătatea etc.
Cartea de dezvoltare personală pe care o recitești cu drag din nou și din nou?
Ca și în cazul teoriei preferate, nu pot să spun… Menționez ce-mi vine în minte, acum, în clipa asta: Alchimia emoțională (Tara Goleman); Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul (Robin Sharma); Arta subtilă a nepăsării (Mark Manson), oricare dintre cărțile lui Brené Brown, unele dintre cărțile lui Kabat-Zinn.
În funcție de ce criterii să ne alegem psihoterapeutul pe care îl învestim cu încredere și în fața căruia ne deschidem mintea și inima?
Oamenii ar putea să-l întrebe pe Google, iar acesta le va da articole pe acest subiect. Unii dintre ei ar putea opta pentru consultarea medicului de familie sau a prietenilor. O variantă bună ar fi să citească, să afle „câte tipuri de psihoterapiiʺ sunt în România și să-și raporteze problema personală la fiecare descriere centrală din fiecare tip de psihoterapie. Altă variantă ar fi să meargă la cel mai apropiat și la îndemână psiholog, cu obiectivul „Vă rog să mă ajutați să-mi dau seama ce mi s-ar potriviʺ. E foarte important cum pui în cuvinte problema pe care o ai și cum te poziționezi față de psihoterapeut încă de la început, dar și pe parcursul procesului terapeutic.
În ultimii ani, mi-au venit clienți pentru care eu am fost „al 2-lea, al 3-lea, ba și al 6-lea psihologʺ!!! Acest lucru e și de bine, dar și de rău. „De bineʺ, în sensul în care omul care simte că nu îi merge bine cu un psiholog, pleacă și-și caută un altul. „De răuʺ, pentru că arată că acesta a stat în relație cu un alt psiholog prea mult, fără să-i fie bine și neavând curajul de a fi onest.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
