Skip to content

Deseori mă aud spunându-le oamenilor, la conferințe, că viața este compusă dintr-o înșiruire de momente ușoare, plăcute, bune și altele dificile, presante și dureroase. Vorba unei cursante „ușor de zis, d-le terapeut“ – în perioada furtunilor emoționale așa și este, par doar vorbe fără o oarecare consistență. Însă, am convingerea că greutatea acestui enunț este dată de ce credem, simțim și, cel mai important, ce alegem să facem cu episoadele de viață care ne scot la lumină vulnerabilitatea.

Cred despre mine că sunt un om cu o mare bogăție interioară și o inteligență socială și emoțională bine dezvoltate. Alegerea meseriei de psiholog (chiar dacă uneori cred că ea m-a ales pe mine) m-a făcut să-mi întăresc această convingere. Mai mult decât atât, împreună cu Otilia și echipa noastră gigea, ne-am propus să organizăm o conferință în care să le vorbim oamenilor despre importanța și rostul momentelor grele, și felul în care acestea pot fi depășite prin puterea relațiilor interumane.

flexibilitatea față de rușine se poate cultiva – dar necesită practică

Dar, cu toate acestea, săptămâna trecută, am trecut printr-o furtună de rușine în mai multe reprize, iar ceea ce am făcut a fost să mă ascund – adică să fac exact opusul a ceea ce predic. Asta îmi amintește de Brené Brown, care spune cu multă asumare că „indiferent de cât de multe lucruri știi despre rușine, aceasta se poate insinua la fel de ușor în viața ta“. Ahhh… și mare dreptate are, ca om și psiholog, deseori m-am aflat în plină confruntare cu rușinea fără ca măcar să-mi dau seama ce se petrece în interiorul și exteriorul meu. Vestea bună vine din partea studiilor de specialitate care ne spun că flexibilitatea față de rușine se poate cultiva – dar necesită practică. Iar atunci când ne fixăm această intenție de a ne vindeca de rușine, Universul ne aude (Freud ar pune că inconștientul) și ne oferă contextele potrivite, iar dacă nu ne-am atins obiectivul, nu se oprește, ne mai dă o porție din lecția de viață. Idee la care Otilia de obicei adaugă „da Gáspár, ne dă cât putem duce“ – iar eu mereu mă întreb speriat „oare chiar mai pot duce?!“

Revenind la furtuna din săptămâna trecută, vreau să vă povestesc că totul a început luni noaptea, când brusc mi-am deschis ochii, trezit de un rucsac care a căzut de pe scaunul din holul care se deschide către ușa de la dormitor. Deșteptarea a fost atât de bruscă încât am sărit sprijinit în mâini să văd și să înțeleg ce se întâmplă și, deoarece eram singur acasă, instant mi-am amintit de frica de întuneric pe care mulți ani am trăit-o în copilărie. După ce m-am adunat oarecum, mi-am făcut curaj pentru a merge și a vedea ce s-a întâmplat. Cum este posibil ca un rucsac să cadă din senin, la 02:33 noaptea, când de la ora 19 nimeni nu s-a atins de el?! M-am întors în pat, cu frica mea de întuneric cu tot și mintea care mă certa cum putea ea mai bine: „măi, ce bărbat de vârsta ta tresare în halul ăsta noaptea?“; „cum se poate să nu te fi vindecat de toate bullshit-urile din copilărie?“ Cu greu am adormit, și dimineață m-am bucurat să văd lumina zilei, despre care știu că îmi alunga mereu demonii imaginari care ieșeau din întuneric. Marți, mi-a fost greu, deoarece dacă nu dorm cel puțin opt ore pe noapte, mi se îngustează fereastra de toleranță și devin extrem de rigid. Ziua a trecut relativ ușor până seara, când, la una dintre terapiile despre care credeam că voi avea o treabă ușoară, m-am trezit țintuit în scaun de o avalanșă de atacuri la adresa persoanei mele ca terapeut – recunosc că puține lucruri mă dor atât de tare ca momentele în care un client se năpustește asupra mea – cu mesajul că nu am dat dovadă de umanitate – iar eu trebuie să recurg la o confruntare empatică. După ședință, nu am avut prea mult timp să mă adun sau să-mi sondez vina ori rușinea deoarece următoarea programare se și instalase confortabil în cabinetul meu.

Mi-am dat seama că deja este miercuri abia în momentul în care, în urma unei discuții telefonice cu o persoană dragă, urechile mele s-au încins precum cuptorul cu lemne, la auzirea vorbelor: „Gáspár, nu-mi dai niciun pic de atenție, te gândești doar la tine și la nevoile tale“. Moment în care recunosc că în motorul meu neuronal s-a produs un scurt circuit, care m-a dus direct în copilărie și credeți-mă că nu în amintirile la care îmi place să visez cu ochii deschiși, ci în cele mai terifiante și dureroase episoade, pe care, dacă se putea, le-aș fi șters cu viteza luminii din coșul de gunoi al inconștientului colectiv.

Ajuns acolo, înapoi în timp simțeam că sunt gol, amorțit și lipsit de orice putere, dar nu-mi puteam permite luxul neputinței deoarece cu adevărat eram prins între două lumi – tot ceea ce s-a activat în interior, și tot ceea ce a rămas în exterior – știți la ce mă refer: muncă, responsabilități domestice, priorități de ultim moment și un munte de sarcini care așteptau să fac ceva cu ele. Ziua de vineri a trecut aproape neobservată, recunosc că aici Universul mi-a acordat puțină tihnă, chiar dacă mi-a dat peste cap toate planurile de weekend și sub o formă sau alta, tot în urma unui apel telefonic, am fost anunțat că nu fac suficient de multe pentru cei din jur – însă la cât eram deja de blocat în ceața de reproșuri, această ultimă remarcă m-a atins precum o piatră aruncată în Casa Poporului.

℗PUBLICITATE



Sâmbătă de dimineață m-am trezit cu o anxietate de zile mari. În naivitatea mea, îmi ziceam că este din cauza faptului că urma să particip la un eveniment social, unde nu mă anunțasem – însă starea nu a trecut nici după ce s-a încheiat evenimentul. Mai exact era un brunch organizat de Prințesa Urbană și o avea ca invitată pe Otilia, care ne-a vorbit despre plâns. Plânsul – un subiect atât de natural și totuși atât de dificil pentru copilul din mine, care în viața lui nu a fost încurajat să plângă pentru a-și descărca durerea sufletească – sunt convins că nu sunt din păcate primul din familia mea și cu atât mai puțin din generațiile anterioare. La eveniment, Otilia a spus un lucru foarte interesant pentru urechile mele (ok, recunosc a spus ea multe, dar nu am fost 100% mindful și adesea mă lăsam furat de invitația la joacă a unui copilaș de aproximativ un an): „Uneori copiii plâng ca formă de descărcare atunci când li se pune o limită, fără să fie cu adevărat deranjați de situație, dar folosesc acest fapt pentru a-și elibera frustrarea acumulată în alte contexte de viață“ – și ce credeți că a făcut Gáspár? La primul gest de limită, impus de una dintre colegele mele, pe care o respect și o apreciez pentru ceea ce face, am „mușcat“ puțin din ea. Pentru că deja eram mult prea activat, i-am cerut să-mi spună lucruri despre care știam că mă dor, căutând astfel motive de ceartă și revoltă – vreau să cred că știți la ce mă refer și că nu mă judecați prea tare pentru ceea ce scriu. Colega mea de bună cuviință a răspuns sincer și fără să-și pună mănușile empatiei – gândindu-se, probabil, că dacă vorbește cu un psiholog, acesta sigur are auto-control și strategii bune de comunicare. Doar că, Gáspár, care era mult prea prins între două lumi, nu avea capacitatea de a filtra informația și de a rămâne conștient, deoarece durerile trecutului erau prea zgomotoase.

Cert este că dintr-un feedback care s-a dorit a fi constructiv, mintea mea a reținut doar cuvintele care îmi scoteau în evidență defectele și faptul că nu sunt perfect – iar ironia sorții, sau umorul negru al Universului, încă nu m-am prins care dintre aceste două forțe – fac ca ochii mei să ducă, din nou, către urechi mesajul „Gáspár, în prezentările tale să introduci un pic de umanitate“ – ei bine, atunci calvarul s-a dezlănțuit, rușinea s-a transformat în furie și demonul a ieșit la suprafață… eram precum un copil cu forța unui adult, care știe că este puternic și care vrea să-și facă puterea vizibilă. Copilul ignorat, umilit și neglijat, putea acum să proiecteze asupra colegei sale tot ceea ce nu și-a permis în copilărie, iar dacă cortexul prefrontal nu ar mai fi revenit din când în când în funcțiune, sunt convins că lucrurile puteau ajunge și mai rău. Ceea ce am făcut, a fost să oglindesc mesajul și să mă comport fără urmă de umanitate – pe principiul că dacă tot nu se vede, ce rost mai are să o manifest. Visele de sâmbătă noaptea au fost bogate în violență și agresivitate, iar duminică m-am trezit ca tot ostașul care știe că-l așteaptă o nouă zi de luptă. Că doar trebuia să-mi apăr imaginea și onoarea, eram copilul camuflat în psiholog sau invulnerabilul care nu poate fi învins de nimeni.

Dar duminică dimineață s-a produs schimbarea… acesta a fost punctul critic în care mi-am propus să nu mă ridic din pat până când nu înțeleg foarte bine ce se întâmplă cu mine… m-am străduit să dau la o parte comentariile minții care-mi spunea „nu ești bun de nimic“ – acceptându-le ca fiind doar vocea critică a minții și încercând să văd ce se află dincolo de acest zgomot. Și ce credeți că era acolo? Acolo, eram eu paralizat de frica de a spune nu, îngrozit de faptul că ceilalți dacă-mi văd defectele sigur mă vor respinge și de aceea „trebuie“ să-mi ascund orice urmă de vulnerabilitate. Acela a fost primul moment din viața mea când am scris un mesaj cu textul: „Când ai timp să facem un LP (en. listening partenership)?“, cu alte cuvinte – „am nevoie de ajutooor“ – din fericire destinatarul mesajului a răspuns imediat și în doar câteva minute am fost inundat de toate emoțiile pe care le-am reprimat o săptămână întreagă, care voiau să iasă, iar eu fugeam de ele cum puteam mai bine.

Mai apoi a urmat un ropot de plâns, în care mi-am permis să scot din corp toată tensiunea ignorărilor exprimate față de mine, să-l văd pe copilul îngrozit de frică și să-l privesc în ochi cu promisiunea că mereu voi avea grijă de el. După o săptămână plină de zbuciumuri emoționale și valuri de „nu ești suficient de bun“, eliberat în urma exercițiului de ascultare – mi-am amintit că pentru a depăși rușinea am nevoie să o verbalizez și față în față cu cineva, întâmplarea a făcut ca unul dintre bunii mei prieteni să fie disponibil și mai mult decât atât să fie deschis la a-mi asculta povestea trăită în această săptămână. A fost pentru puținele dăți când având pe cineva în față mi-am permis să spun că-mi este teamă, că nu sunt atât de bun pe cât mă cred alții, îmi este teamă că nu voi putea trăi dând dovadă de curaj, compasiune și conectare. Cele trei esențe prin care ne putem echilibra după momentele de rușine. Și în timp ce rosteam aceste cuvinte mi-am dat seama că în fapt exact asta se întâmpla cu mine – nu doar că îmi asumam curajul de a fi vulnerabil, dar prin auto-compasiune mi-am permis și să mă deschid și să primesc grija care venea din partea prietenului meu, care și el, marcat de povestea mea, și-a permis să se conecteze empatic cu mine. Iar ceea ce a urmat a fost o după-amiază nebună în care printre multe hohote de râs ne-am amintit de nebuniile făcute în viață, iar ziua s-a încheia cu „Gáspár – mă bucur că nici tu nu ești perfect“. Acela a fost cel mai autentic moment de până acum, în care am simțit că cineva chiar nu mă ceartă, critică sau rușinează pentru erorile sau minusurile mele. Cu siguranță de-a lungul vieții au fost mulți oameni dragi care mi-au comunicat acest lucru, însă eu nu am putut să-i aud, deoarece eram preocupat să-mi ascund vulnerabilitatea și totodată umanitatea.

Povestea mea probabil că într-o oarecare măsură seamănă cu poveștile voastre de viață, și am ales să o împărtășesc fiindu-mi extrem de teamă, însă convins de faptul că rușinea fuge de discuțiile deschise, deoarece dacă este pusă în cuvinte mai repede sau mai târziu se topește ca înghețata la soare.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0