Raluca Tache este jurnalist, trainer și PR. O cunoaștem prezentând buletinele de știri ale nopții, însă, întrucât este un om extrem de versatil, după nouă ani de televiziune, a trecut de cealaltă parte a baricadei, în spatele camerelor de filmat, în poziția de Trainer al Școlii de Radio de Televiziune (pe care a înființat-o), urmând ca apoi să reprezinte, cu succes, din funcția de specialist Relații Publice, diverse clinici medicale.
Diafană și deosebit de discretă atât cu viața personală, dar și cu cea profesională, Raluca Tache a acceptat provocarea noastră și ne-a răspuns unor întrebări nu tocmai comode. Dacă v-am făcut curioși, vă invităm să o cunoașteți mai bine, în interviul de mai jos.
Jurnalist, trainer dicție, PR. Unde te regăsești, cel mai bine?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Evident, în fiecare dintre ele, cu bune și rele, cu provocări, împliniri și dezamăgiri. Până la urmă, toate au la bază comunicarea, iar asta e ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Sunt al naibii de bună la asta. Și modestă, după cum vezi. Serios vorbind, nu vreau să ajung doar la urechile celor cu care stau de vorbă, ci la suflet. Și un bun început e zâmbetul pentru ca celălalt să se simtă confortabil și să-și dorească să te asculte. Unde mă regăsesc? Acolo unde oamenii mă ascultă cu zâmbetul pe buze și cu seriozitate în minte, știind că îi îndrăgesc, dar că sunt, de asemenea, exigentă și cer maximum de profesionalism și dăruire.
Ai ales să părăsești televiziunea (cu mirajul și adrenalina specifice) și te-ai îndreptat către un domeniu extrem de sensibil: comunicare în domeniul medical (oncologic). Cum ai simțit, la nivel emoțional, această schimbare?
E vorba despre alegeri, despre asumarea lor. Plecarea din televiziune a fost o decizie bruscă. Bine, în general, sunt omul deciziilor emoționale, nu raționale. Așa mi-e felul: iau decizia rapid și apoi gestionez consecințele. Așa a fost și în acest caz. Am plecat pentru că am simțit că pur și simplu nu vreau să mai fac asta, că este un capitol încheiat. De ce domeniul medical? Pentru că, de când mă știu, am fost înconjurată de medici: bunici, unchi, părinți, toți au fost sau sunt medici. Chiar mă mir uneori cum de eu am scăpat, în tinerețe, acestui microb. Dar, după cum vezi, chemarea e chemare și pentru că era prea târziu să mă apuc de medicină, am găsit soluția perfectă: îmbin ce știu cel mai bine cu ce îmi place. Și am devenit specialist în marketing și comunicare medicală. Să nu crezi că e un domeniu calm, fără adrenalină, fără emoții. Nici nu-ți imaginezi câtă emoție, ce intensitate au situațiile cărora trebuie să le fac față. Oncologia înseamnă oameni speriați, oameni care poartă suferință, care au mare nevoie de sprijin, de ajutor. Oameni care nu pot fi refuzați, amânați. Este o încărcătură emoțională pe care nu o poți lăsa la ușa clinicii, când pleci. Este grija care ajunge să-ți fie mai aproape chiar decât propria umbră. E copleșitoare, dar fiecare reușită o compensează pe măsură.
Care este lecția pe care ai învățat-o în tot acest timp de când lucrezi ca specialist în comunicare pentru o clinică specializată în tratamente oncologice?
Of, dar ce nu am învățat? În primul rând nu mai iau viața ca pe ceva ce mi se cuvine. Deși pare al naibii de lungă la început, nu știi niciodată când se termină. Viața trebuie trăită în prezent, în fiecare zi trebuie să găsești acele lucruri care îți aduc fericirea și să te ții de ele cu dinții. Să lupți pentru ele. Asta a fost cea mai bună lecție. Am învățat să-mi doresc să fiu fericită, nu doar mulțumită și confortabilă. Am învățat că merit asta. Fiecare dintre noi merită asta.
Cine sau ce te inspiră în munca ta?
Pentru mine Neolife este locul în care se întâmplă minuni în fiecare zi. Iar aceste minuni nu cad pur și simplu din cer, ci sunt înfăptuite de colegii mei medici, fizicieni, asistente. Când te lupți cu cancerul, trebuie să fii cel mai bun, nu ai alternativă. Colegii mei nu-și permit să aibă o zi proastă sau să fie obosiți. Ei nu sunt oameni, pentru că lor nu li se aplică zicala „a greși e omenește”. Ei nu au voie să greșească. Sunt îngeri? Eu așa cred uneori. Asta îmi dă putere pentru ziua care vine.
Cum te refaci după o zi grea?
Cu un pahar cu vin și multe râsete. Cu oameni dragi, cu vise frumoase, cu o carte sau un film bun. Sunt momente în care devin arici și mi-aș dori să mă ascund undeva, să nu aud pe nimeni. Dar îmi dau seama că nu asta e soluția. Și lupt cu mine, mă împing către tumultul frumos al vieții, către bucuria de a trăi, către iubire. Astea vindecă.
De unde pasiunea pentru această meserie?
Meserie? Dacă e pasiune, atunci e vocație. O trăiești zi de zi, fără să-ți faci calculul când e ziua de salariu. Iar mie de mică mi-a plăcut sa vorbesc mult. Din fericire, celebra expresie „mult și prost“ s-a transformat, în timp, în „mult si bine“. Nici școala nu mi-a displăcut, și iată-mă profesionist în comunicare. Am fost reporter – deci vorbeam, am fost editor – deci scriam, am fost prezentator TV – deci transmiteam dincolo de ecran. Și de fiecare dată am reușit să comunic. Știi cum e să simți că ajungi la sufletul omului?
Care este visul care te sperie cel mai mult?
Nu un vis mă sperie cel mai mult. Ci eu însămi, felul meu de a fi. Tot timpul mut borna aia din fața mea, în momentul în care ajung la ea. Tot timpul îmi doresc să fac mai mult și mai multe. Și nu îmi las momente de respiro și de liniște. Nu știu să stau. Dar am o veste bună: fac eforturi să îmbunătățesc acest lucru. Și asta e o bornă…
Care a fost momentul, pe parcursul carierei tale, în care te-ai simțit, cu adevărat, vulnerabilă?
Nu cred că m-am simțit vreodată vulnerabilă în carieră. Am mers întotdeauna pe principiul că ce am în cap nu-mi ia nimeni. Și că ce știu să fac, fac bine. În plus, nu mi-e frică să muncesc și, mai ales, nu mi-ar fi rușine să muncesc în orice domeniu, daca situația ar impune-o. Dar m-aș simți vulnerabilă dacă nu aș mai fi lăsată să muncesc deloc.
Dacă ai da timpul înapoi, ce ai vrea să schimbi la tine?
Oh, grea întrebare. Cât de mult pot da timpul înapoi? Aș vrea să fi petrecut mai mult timp cu fiul meu. Aș vrea să fi spus mai des „Te iubesc!“ și să pot uita multe lucruri care nu meritau să-mi încarce sufletul și mintea. Mi-a spus cineva, odată, ca sunt un vulcan. Așa e, sunt un vulcan de energie, emoții, gânduri, idei și vreau să rămân așa. Muncesc cu pasiune, iubesc cu pasiune. Și când mă cert o fac cu pasiune. Când nu mai sunt nimic din toate astea, înseamnă că nu îmi mai pasă. Deci, nu aș schimba nimic din ce sunt, însă mi-aș scoate din vocabular expresia „Rezolv eu!“, măcar din când în când. Pentru că a fi mereu locomotivă te face să te simți singur uneori. Și asta nu e bine.
Cum ai vrea să te descrie fiul tău?
L-am rugat să o facă, iar conversația s-a desfășurat așa:
Aș vrea sa-mi faci o descriere…
℗PUBLICITATE
O femeie încrezătoare, atentă, independentă, muncitoare, dar mai ales o mamă iubitoare!
Și mai în stilul tău… așa?
Cea mai mișto mamă.
Când fiul tău are 14 ani și te descrie așa, cred că e suficient. În felul ăsta îți dai seama că ori a făcut ceva grav, ori are nevoie de ceva care o să te coste foarte mult.
Dacă viața ta ar fi o carte, cum ai intitula-o?
Când o voi termina de scris, vei fi prima care va afla titlul. Mai dă-mi puțin răgaz…
Ai apelat, de-a lungul timpului, la consiliere psihologică?
Da, am apelat și încă o fac. Cred că oricine trebuie să accepte că o părere neimplicată te poate ajuta mai mult decât o pot face toți prietenii tăi la un loc. Nu e loc de rușine, ci de relaxare. Când verbalizezi problemele care te frământă în fața cuiva care nu e implicat subiectiv și pune întrebările corecte, imaginea de ansamblu și soluția pot să-ți apară mult mai clar în fața ochilor. La psiholog nu te plângi, cum o faci cu prietenii. Psihologul nu te bate pe umăr, dar te ajută să-ți găsești calea, răspunsurile, echilibrul.
Care este cea mai dificilă parte din viața ta? Dar cea mai plăcută?
Tot ce e plăcut e absolut întotdeauna și dificil… de obținut sau de păstrat.
Cea mai mare dovadă de curaj pe care ai dat-o în ultima vreme…
Să las în urmă 21 de ani de căsnicie și să iau viața de la început, asumându-mi singură ceea ce, în mod normal, faci în doi. Nu e ușor, dar e calea pe care am ales-o conștient. Știu că „asumare“ pare un cuvânt mare, dar de fapt se referă la a ști cine suntem și ce vrem de la viață. Eu știu ce vreau și, dacă vreodată va mai fi cineva în viața mea, acel om va trebui să fie sigur că asta vrea. Pe mine… așa cum sunt. Muncind până la epuizare și un vulcan de emoții.
Ai vreun regret?
Ce e acela regret? Nu. Absolut deloc. Fiecare lucru bun sau rău pe care l-am făcut în viața mea a fost o lecție. Fiecare om pe care l-am întâlnit a avut un rol. Am citit undeva despre „regula celor 10 secunde de curaj“. Pentru orice decizie care te poate scoate din zona de confort ai „10 secunde de curaj“ înainte să găsești milioane de motive care să te împiedice să iei acea hotărâre. Ai 10 secunde în care poți alege să fie altfel. Am început să aleg în 10 secunde.
Care este cea mai mare temere a ta?
Că se vor desființa azilurile de bătrâni până ajung eu la pensie? Glumesc. Temerea mea este că cineva drag ar putea avea nevoie de ajutorul meu și eu să nu pot rezolva situația.
Ce ai învățat despre tine în această perioadă grea, prin care toți trecem?
Că pot duce mult mai multe decât credeam. Că pot dormi doar 2 ore pe noapte, că pot găsi soluții și acolo unde nu sunt. Că oamenii sunt extrem de dependenți unii de ceilalți. Că doar împreună putem răzbate. Ah… și că nu este neapărat nevoie să am magazine deschise fizic în jurul meu pentru a cheltui foarte mulți bani. Am aceleași aptitudini extraordinare și în online.
Dacă ai avea o putere, care ar fi aceea și în ce scop ai folosi-o?
Răbdare… că dacă-mi dai putere… Mi-aș dori puterea de a-i face pe oameni să înțeleagă că „noi“ este mai important decât „eu“. Sau măcar la fel de important. Ce utopie frumoasă, nu-i așa?
Un mesaj pentru tine la bătrânețe…
„Raluco, nu uita unde ai pus pastilele!“ [râde]. Hai să ajungem la bătrânețe și-ți mai dau un interviu atunci.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
