Cum m-am convins că psihoterapia nu e mumbo jumbo? Vă spun. Am crescut cu imaginea psihoterapeutului din Ally McBeal. Care te ajută să-ți găsești o temă muzicală, să stai pe o canapea drăguță, în timp ce-ți expui viața și care, după ce a pocnit din degete, te-a salvat. Te-a făcut să fii bine. Să-ți revii. Și care, în același timp, pentru chestia asta, îți ia o grămadă de bani din cont și te cheamă măcar săptămânal la ședințe. Timp de câțiva ani. Sau, poate, pentru întreaga viață.
După aia, am ajuns să cred că psihoterapeutul e doar o fiță. Că doar cei care nu se pot ajuta singuri, sau cei prea alintați, sau cei care vor să-și construiască o imagine publică apelează la psihoterapie.
Până când am avut o cădere
O cădere la care nu mă așteptam, care m-a luat ca din oală. Să spunem o despărțire urâtă. Știu, pandemia ne-a făcut pe toți mai sensibili. Perioada de lock-down, izolarea, teama, incertitudinea, totul. Numai că nu a fost doar asta. Căderea aia m-a surprins. Nu eram eu. Adică, eu nu cădeam nici de atât de sus, nici în halul ăla. Și nu, nu aveam de gând să mă duc eu, de pe piedestalul propriu și personal, să plătesc unui străin să-mi asculte problemele și – poate – să-mi dea niște sfaturi.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Timp de două luni am asamblat machete și am ascultat povești vechi, pe care le știam de pe vinil. Teatru radiofonic. Aceleași câteva povești, din nou, și din nou, și din nou. Pentru că repetiția îmi dădea siguranță. Am trecut la podcast-uri de psihoterapie. Dintr-o întâmplare. Dintr-un YouTube care mi-a recomandat asta. Din simplul fapt că deja știam replicile din povești mult prea pe de rost.
Le-am ascultat și pe ele, timp de încă vreo două luni. Ce mi-a rămas cioplit în creier a fost „Cu o terapie în viață suntem cu toții datori“.
Și-am zis să încerc. Ce mă costă? Niște bani și niște minute din viață. Sceptică, m-am dus. Ce poate să facă un străin pentru mine, mai mult decât pot face eu? Ce poate să-mi zică, de nu știu eu deja?
Și știi cum a fost?
M-am dus în februarie 2022. Aveam atacuri de panică în mod constant. Cel mai lung a fost timp de o săptămână, continuu. Nu știam ce să mai fac să-mi opresc din tremurat stomacul. Am avut febră musculară din simplele contracții constante ale mușchilor. La fiecare 3 din noapte mă trezeam și începeam să-mi fac scenarii. Care mai de care mai nasoale. (Apropo, am învățat că „nasol“ nu exprimă o stare. Ești trist, supărat, furios – „nasol“ nu te definește și nu te ajută să te exprimi.) Nu mai funcționam decât în capul meu.
Ce a făcut psihoterapeutul?
Să spun drept? Habar n-am. Eu am fost la ședințe o dată la 3-4 săptămâni. Că a fost un străin obiectiv care m-a ascultat. Care mi-a spus: „De ce nu încerci asta?”. Care m-a ascultat, în timp ce povesteam ce-am mai aflat eu, din diverse surse. Care mi-a pus întrebări pe care eu nu mi le-am pus. Care a ascultat răspunsurile alea, fără să le judece. Care mi-a spus că, atunci când vreau să mă ancorez în prezent, să pun mâna pe prima piesă de mobilier, să respir și să realizez că ăla e prezentul.
℗PUBLICITATE
Și care, da, la fiecare sugestie a primit un „Nu, nu fac eu asta“. Până la următoarea ședință, în care îi spuneam că m-am dus acasă, m-am gândit, și am încercat nu musai ce mi-a propus, dar o alternativă care se mula pe mine.
Mi s-a propus să fac sport, și-am zis că nu merg eu la sală, pentru că e lume multă, transpirație și aparate folosite de prea mulți. M-am apucat de kick-box.
Ieși în societate. Nu ies cu oameni, că vorbesc mult și sunt obositori. Și am regăsit persoane cu care se poate vorbi, one to one, la fel de antisociali ca mine.
Găsește-ți un hobby! Nu stau eu să croșetez. Și-am continuat să fac modele din lemn.
Ai multă răbdare, încearcă să lucrezi cu copiii. Nu fac eu din astea, că mie nu-mi plac copiii. Și acum caut asociații de voluntariat, pentru că nu e musai ce-ți place sau nu, e vorba despre la ce te pricepi.
Nu știu
Acum, în prezent, după aproape 8 luni de psihoterapie, psihoterapeutul meu vrea să scape de mine. Nu știe cum să seteze ședințele din ce în ce mai departe, cu toate că-l plătesc. Adică, ar putea să profite, că-s bani care vin acolo. Dar eu sunt mai bine. Și nu are de gând să mă stoarcă de bani. Suntem români, suntem sceptici, vedem capcane la tot pasul. Nu, nu vrea să ia bani de la un „caz reabilitat“.
E doar meritul lui? În niciun caz. Dar, cu toată bunăvoința mea, cu tot efortul meu, cu toate lucrurile pe care le-am încercat, în timp, dacă nu mergeam și la un om care să știe ce butoane să apese, atunci când trebuia să le apese, nu scriam asta, acum.
Probabil ascultam, în continuare, povești de pe vinil și construiam machete, fără să știu că se poate și altfel. Că pot ieși din casă, că pot vorbi cu oameni, că pot râde cu și de alții. Și aș fi rămas în povestea mea, de despărțire tragică, fără să iau în calcul că cercurile pot fi rupte doar de fiecare dintre noi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
