Alexandru Stermin, sau Sandu, după cum îi spun prietenii și cunoscuții, este unul dintre profesorii din noua generație care a găsit formula succesului. Inimos, plin de curiozitate și mânat de iubirea față de oameni, Sandu este profesor universitar, cercetător, autor și absolvent al unui program de formare în psihoterapie. Experiențele sale profesionale, pasiunea pentru munca sa și dorul de călătorii l-au ajutat să scrie cartea Călătorie în jurul omului, unul dintre cele mai apreciate volume ale anului 2021.
Care este relația oamenilor cu natura, în zilele noastre, și ce am putea face pentru a cultiva și proteja cât mai mult mediul nostru înconjurător?
Cred că majoritatea oamenilor nu au o relație cu natura, în sensul în care fiecare dintre noi înțelege conceptul de relație. Cred că toți ne dorim ca o relație să însemne mai mult decât un fel de raport, un soi de adresare, de interacțiune. O relație este o conexiune, o sinergie, în care noi ca ființe, ca sisteme deschise și dinamice, să interacționăm cu alte sisteme pentru a evolua – nu neapărat în sensul progresului, ci mai mult pentru a ne îmbogăți reciproc și a crește împreună.
Astfel, împreună să fim mai mult decât separat, adică să cultivăm un caracter sinergic în relația noastră. Gândindu-mă la sinergie, mă gândesc la o pădure în care fiecare copac are, luat individual, caracteristicile lui, dar din interacțiunea lor se nasc noi caracteristici, pe care nu le-am putea avea separat. Astfel, pădurea este mai mult decât suma copacilor. Acest soi de relație implică, pe lângă un contact și o explorare directă, și cultivarea de relații emoționale și de valori.
Cred că astăzi majoritatea oamenilor văd în natură o rezervă de resurse materiale și un spațiul al destinderii, al relaxării, poate al aventurii în sens de divertisment, dar trec greu dincolo de aceste niveluri. Rareori găsesc în natură un cadru al inițierii și cultivării de relații emoționale și un orizont al valorilor și sensului. Ca să protejăm natura, avem nevoie de consecvență, de motivație, de un imbold interior, iar toate acestea vin doar ca rezultat al implicării emoționale. Câtă vreme nu ne conectăm emoțional cu natura, nu vom fi motivați să o protejăm.
Dincolo de asta, noi, oamenii, suntem niște ființe care caută sens. Calitatea vieții noastre este dată în mare măsură de sensul pe care îl conferim vieții noastre și de încadrarea noastră în albia acestui sens. Sensul nu înseamnă neapărat o direcție, un drum, un obiectiv. Din perspectiva mea, sensul este țesătura formată din valorile în care credem, pe care ni le însușim și le cultivăm. Ne-am îndepărtat atât de mult de natură, încât avem impresia că toate valorile noastre vin dintr-un cu totul alt plan, și așa ajungem să credem că „sensul“ este și el străin naturii. Realitatea este însă alta. În fundamentul lor, toate valorile noastre își iau sursa și resursa din natură. Conștientizând asta, natura devine o parte din orizontul și spațiul sensului nostru.
Cred, în concluzie, că pentru a avea o relație cu natura trebuie să începem să o cultivăm pe toate aceste planuri: interacțiune fizică, cognitivă, emoțională și existențială. Așa cum cultivăm relațiile cu oamenii din viața noastră. Este greu, cere efort, dar nu e imposibil și ține de fiecare dintre noi în parte. Nu există o rețetă generală, un fel de „trei pași magici în a relaționa cu natura“, dar cred că avem în noi acest instinct, trebuie doar să îl lăsăm să se manifeste.
Cum am putea face să devenim mai conștienți de faptul că suntem doar niște vizitatori ai planetei Pământ și că este necesar să conservăm acest loc și pentru generațiile viitoare, cei care sunt nepoții și strănepoții noștri?
Este atât de simplu! În general, noi, oamenii, vrem să trăim pentru totdeauna. Pentru asta, trebuie să găsim lucruri pe care le putem face pentru totdeauna. Nu vom putea să tăiem pădurile, să ardem petrolul și să producem plastic pentru totdeauna. Vom ajunge îngropați în pungi, pe o planetă stearpă, acoperită de fum, deci ne tăiem singuri craca de sub picioare. Trebuie să găsim mijloace și activități pe care le putem face pentru totdeauna. Am găsit până acum câteva: energie regenerabilă, consum responsabil, obiceiul de a repara lucrurile stricate, nu de a le arunca, și reciclarea. Astfel nu vom fi doar niște vizitatori ai aceste planete, ci niște locuitori ai ei. Acest fel de a gândi lucrurile pe care le putem face pentru totdeauna, fără a ne face rău nouă sau mediului, se numește sustenabilitate. Sustenabilitatea conține și perspectiva în care nu te gândești doar la tine, ci și la celălalt, fie el asemănător ție sau diferit de tine. Adică de a te proiecta în ceilalți. În acest fel, conștientizezi că tu ești noi și că noi suntem mult mai mult decât cei ce trăim acum, venim evolutiv din negura vremii și mergem spre orizontul timpului viitor. Sustenabilitatea este astfel conștiința care ne ajută să trăim pentru totdeauna și să pregătim lumea pentru nepoții și strănepoții noștri, adică pentru noi – oamenii și tot ce este viu.
Cum îi putem ghida și încuraja pe copii să respecte natura la adevărata valoare, să petreacă mai puțin timp în fața ecranelor și mai mult explorând mediul înconjurător?
Ajutându-i să se simtă în natură așa cum se simt în fața ecranelor. Învățându-i să caute și să exploreze nu doar mediul virtual sau social, ci și mediul natural – în sensul de natură. Prin învățare mă refer la a le da instrumentele, a le cultiva capacitățile cu care să facă asta. Mi se pare că la școală și acasă copiii primesc informații, exemple și instrumente cu care să exploreze mediul virtual și social și mai puțin mediul natural. Asta se face cu efort, adică în mare parte ieșind în natură. Evident că, având cultivate doar instrumentele și capacitățile pentru anumite medii, copilul se va simți confortabil să le exploreze doar pe acestea. Cred, deci, că interacțiunea directă cu natura este esențială. Spunând asta, mă bucur să fiu unul dintre ambasadorii proiectului Școala în natură – campania de promovare a educației în aer liber, care încearcă, prin susținerea unor ore la diferite materii în natură, să ofere copiilor mijloace și capacități de a interacționa cu natura, care devine astfel un mediu prietenos, și să le stârnească nevoia de a o explora și iubi.
Biologie, teologie și psihoterapie, sunt trei dintre domeniile în care v-ați format și specializat. Care este legătura subtilă dintre aceste domenii și care este cea mai importantă lecție dobândită de omul Alexandru, în fiecare domeniu în parte?
Toate sunt legate prin năzuința și pasiunea de a răspunde la cele mai mari trei întrebări ale noastre: cine suntem, de unde venim și care ne este rostul? Într-o oarecare măsură, toate trei m-au pus în fața splendorii și misterului. Sunt, pe lângă multe alte forme de cunoaștere, maluri ale aceleiași mări: noi și lumea din care facem parte.
În calitate de profesor universitar și cercetător, faceți diferite experimente; care este cea mai surprinzătoare descoperire făcută și care se dovedește semnificativă pentru specia umană?
℗PUBLICITATE
Multe dintre descoperirile pe care le fac în experimente cu studenții și colegii mei sunt surprinzătoare pentru mine. În minte îmi vine acum un experiment, făcut în mlaștina de la Sic, în care am demonstrat că păsările comunică vocal unele cu celelalte, interspecific. Adică indivizii dintr-o specie comunică cu alții din altă specie. Acest fenomen era cunoscut și intuit, însă nu se știa complexitatea lui. Chiar dacă sunt surprinzătoare pentru mine, descoperirile pe care le fac nu cred că sunt semnificative pentru specia umană, însă mă bucur că am colegi, în facultate și universitate, care au toate șansele să facă asemenea descoperiri în domeniile în care lucrează studiind cancerul, neuroștiințele sau multe alte aspecte legate de probleme fundamentale și acute cu care se confruntă lumea.
Pe data de 1 decembrie 2021, o țară întreagă v-a văzut la Știrile PRO TV, într-un reportaj în care studenți, colegi și prieteni au vorbit într-un mod aparte despre omul Sandu Stermin. Care este viziunea dvs. asupra vieții și care este cel mai curajos vis sau obiectiv pe care-l aveți?
Noica spunea că suntem ceea ce rămâne din noi după ce toți ceilalți ne desființează. Eu cred că sunt mirare și curiozitate și îmi doresc ca asta să fi rămas în minte celor care au văzut emisiunea. Vreau să cred că a fost o emisiune despre mirare și curiozitate, sentimente care te ajută să vezi realitatea mai luminos, să te implici mai determinat și cu bucurie în viața ta și în lumea din jur. Tot mirarea și curiozitatea îți dau reziliența, te ajută să iubești, să te oprești și să te ridici atunci când te rostogolește viața. Marele meu obiectiv acesta este, să mor curios și mirat, cât mai târziu posibil!
Despre cartea „Călătorie în jurul omului“ s-a vorbit foarte mult în online și la TV; Cătălin Ștefănescu o recomandă cu multă căldură în emisiunea sa. Ce poate descoperi cititorul în paginile acesteia și ce a ascuns autorul printre rândurile scrise?
Mă bucur că este apreciată atât de mult cartea. Pentru mine a fost un exercițiu prin care am încercat să răspund la cele trei mari întrebări de care v-am spus mai sus: Cine suntem, de unde venim și care ne este rostul? Printre rândurile ei am ascuns faptul că știam de la început că nu am cum să găsesc un răspuns, dar cu toate astea m-am străduit să o fac. Am făcut-o liber, cu sinceritate și se pare că ceva, ceva, tot am descoperit. Cu această concluzie se încheie cartea.
Fiind o platformă de psihologie, ne interesează să știm ce v-a determinat să urmați un program de formare în psihoterapia pozitivă și cum vă ajută cunoștințele dobândite în planul personal și cel profesional?
Am fost mereu fascinat de felul în care „trăiește“ mintea noastră, de cum a apărut și cum a evoluat. Am început formarea din nevoia de a înțelege și cunoaște. După ce am început să fac și psihoterapie, cu un specialist, mi-am dat seamă că, dacă ar fi să fac un clasament, psihoterapia este unul din cele trei lucruri esențiale și fundamentale cu care m-am întâlnit în viața mea și mi-au schimbat viața în bine. Fără asta nu știu cum eram astăzi! Pot să spun cu mâna pe inimă că nu eram așa bine, nu că astăzi aș fi, dar se putea și mai rău, mult mai rău. Formarea și terapia m-au ajutat enorm în gestionarea, cultivarea și îmbunătățirea celor trei relații fundamentale pe care le am și care dau calitatea vieții mele: relația mea cu mine, relația cu oamenii din jur și relația cu lumea. Biologia ne ajută să trăim mai mult, dar psihoterapia și filosofia ne ajută să trăim mai bine.
În 2020, cu puțin timp înainte de izbucnirea pandemiei de COVID-19, ați făcut o călătorie profesională în Brazilia. Din ce am citit, prin diferite surse online, a fost o călătorie cu peripeții și câteva lecții de viață. Cu ce perspective noi sau diferite v-ați întors din Brazilia?
După ce m-am întors din călătoria pe care am făcut-o în jurul lumii, acum șase ani, și despre care am scris în Călătorie în jurul omului, am rămas îndrăgostit de Brazilia. De atunci am aplicat la diverse programe și burse, ca să pot începe o colaborare cu Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Am câștigat o astfel de bursă și, de patru ani, merg câte o lună în Brazilia, cu diferite proiecte de colaborare cu colegii de acolo. În 2020 am participat la o expediție de două săptămâni în care am traversat jungla unei insule. Am trăit multe experiențe și am conștientizat multe lucruri. Poate că unul din cele mai semnificative este că, izolat în junglă, față în față cu moartea, mi-am dat seama că oamenii pe care îi iubesc sunt parte din mine. Suntem, poate fără să știm, construiți și din oamenii pe care îi iubim. Asta m-a ajutat să îmi confirm că da, calitatea vieții noastre este dată de calitatea relațiilor, indiferent unde mergem sau ce facem.
Dacă ar fi să priviți înspre interior și să-l regăsiți pe copilul Alexandru; care este mesajul pe care ar avea el nevoie să-l audă de la adultul care sunteți astăzi? Ce i-a lipsit copilului Alexandru și ce-i poate dărui adultul Alexandru, în prezent?
Ce îmi vine în minte acum este că e bine să știe că lumea nu o să fie mai bună, indiferent ce face. Lumea este așa cum este, viața însă poate să fie mai bună și asta depinde mult de el. Că o să vină vremea când va trebui să se maturizeze, dar că până atunci să se bucure de copilărie.
Cred că am avut o copilărie minunată, ca mai toți copiii din jurul meu, din lumea mea. Am crescut într-un sat, un univers restrâns, dar infinit de bogat, cu prieteni, animale și crânguri. Lucruri fundamentale nu mi-au lipsit, cu toate că duc și eu cu mine unele răni din copilărie, ca fiecare dintre noi, cei care am copilărit într-o lume imperfectă.
Ce simt acum, când scriu, este că adultul din mine are mai multă nevoie de lucruri de la copil și nu invers. Când eram copil forfoteam de curiozitate, de entuziasm, de bucurie și când plângeam, plângeam. Într-un mod foarte firesc, fiecare dimineață era începutul unei noi vieți și fiecare vacanță de vară era tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Copilul din mine nu cunoștea timpul! Cu toate astea, ceva i-a lipsit. Ceva ce numai adultul de acum ar putea să îi dea, libertatea, responsabilitatea și resursele de a fi eroul unei aventuri, aventura vieții sale. Doar cu aceste trei resurse poate pleca în lume – fie ea din el sau din jurul său. Cu toată nostalgia copilăriei, nu îmi pare rău că am crescut. Îmi pare însă rău că uneori mă înstrăinez de copilul din mine!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
