Salut! Sunt tot eu, același Costel pe care l-ați cunoscut acum ceva timp într-o altă poveste, în care vă spuneam cum a fost prima zi de școală în satul copilăriei mele. Amintirile îmi revin iarăși în minte și gândul mă duce într-o zi de luni, din același sat înconjurat de pădure și dealuri cât cuprinzi cu ochii. Vacile tocmai ce-au luat-o spre izlaz, mânate de femei și bărbați ce vorbesc întruna, zâmbesc și din când în când se mai opresc pe la câte-o poartă, ca să strige pe vreun vecin. E semn că bordeiele prind viață și munca ia locul odihnei.
E vremea să înceapă ziua și pentru mine, așa că mă duc repede la butoiul cu apă de ploaie, mă spăl ca o mâță (așa cum spune mama), iau prosopul din cui, mă șterg repede și-mi netezesc părul ciufulit. Caut în grabă prin dulap hainele bune de școală, strâng patul și mă arăt în bucătăria de vară, gata să plec spre unul dintre cele mai importante locuri din viața mea. Ceasul nu arată mai mult de 7.15, însă eu nu mai am stare. O văd pe mama cum vine din ocol și, cu vocea ei suavă, dar și puternică îmi spune că-i prea devreme pentru școală. Doar n-oi sta în curte, să bat pietroaiele! Mă bosumflu, simțind nedreptatea. Aș vrea să mă bucur împreună cu băieții de răgazul dinaintea orelor. Să povestească fiecare ce vise a mai avut ori ce-a mai făcut de vineri până luni. O văd pe mama cum deschide poarta unde stau găinile, având în mână o strachină cu grăunțe, și… o tulesc pe poartă, spre uliță. Din depărtare îi strig „Săruʼ mâna!“ și p-aci ți-e drumul.
Sunt în clasa a IV-a. Iar săptămâna o încep cu ora de matematică. Am avut temă vreo trei exerciții destul de ușoare, cu aflarea termenului necunoscut. Doamna vine și îi verifică fiecăruia caietul. Trece de rândul meu și ajunge în spatele clasei, unde unul dintre colegi a agățat pe spătarul scaunului un ghiozdan cam jerpelit și-a scos pe bancă două caiete – atât are. Nu are manual, căci fie l-a pierdut, fie zace undeva rătăcit pe-acasă. Spune că a uitat să-și facă tema, moment în care doamnei i se face părul vâlvoi, ridică muuuult vocea, ia bățul din dulap și începe să-l lovească pe amărât. Mai întâi la fund, apoi – pentru că puiul de om e deja întins pe podea – peste tot pe unde apucă. Stau cu răsuflarea oprită, ca nu cumva să urmez și eu. Sunt îngrozit la fel ca toți ceilalți colegi, însă îmi zic în sinea mea că, până la urmă, celălalt și-a meritat bătaia.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
An de an, sunt câțiva copii despre care doamna declară că abia așteaptă să-i lase repetenți, ca să scape de ei. Însă niciodată nu se întâmplă asta. Majoritatea sunt băieți care vin din familii nu prea închegate. E și o fată, cea mai mare din clasă. A venit la noi în clasa a III-a, fiindcă a rămas din nou repetentă. Nimeni nu vrea să se joace cu ea, căci are păduchi și miroase destul de urât. Stă singură în ultima bancă, lângă cuierul cu haine. Rar vorbește cineva cu ea. Acasă, mama îmi spune că fata asta și frații ei (mulți la număr) stau într-un bordei săpat în pământ. Că, în loc de paturi, au paie pe jos și toată mobila lor e o sobă în mijlocul camerei. Lumea din sat știe de ei, pentru că la fiecare pomană, la biserică sau la praznicele ținute în curțile oamenilor, familia asta cu mulți copii e mereu prezentă.
Sunt tot în clasa a IV-a și e toamnă. Acum doamna învățătoare ne spune că vom organiza o excursie la Iași. Cu un an în urmă s-a mai organizat o excursie, în care însă eu nu am mers, căci mama n-a avut bani să plătească autobuzul și intrările la muzeu. Ajung acasă și-i spun mamei: doamna ne-a spus că „vom face o excursie la oraș“, unde „vom vizita mai multe muzee“ și „la întoarcere, vom da lucrare de control din ce-am vizitat“. O rog mult să mă lase și pe mine să merg, căci altfel voi lua o notă mică și voi fi tare trist. Ca prin minune, se găsesc bani și, împreună cu o soră mai mare (care era un fel de ajutor pentru doamna învățătoare), plec în excursie.
În oraș străzile sunt pline de oameni, toată lumea să grăbește și nimeni nu vrea să dea „bună dimineața“ sau „bună ziua“, deși eu vreo jumătate de ceas am salutat politicos toți oamenii pe lângă care am trecut. La un moment dat, doamna mă oprește și-mi spune să nu mai salut, căci aici nimeni nu-mi va răspunde. Nu e ca la noi în sat! Ajungem în fața unei clădiri foarte mari, în fața căreia un bărbat fioros ține în frâu un cal uriaș. Aflu că e statuia lui Ștefan cel Mare și că imensa clădire e Palatul Culturii. Intrăm cu toții pe niște uși de fier gigantice și dăm într-un hol care pare să nu se mai termine, cu niște scări care urcă până aproape de cer. Pătrundem apoi, pe rând, în zeci de încăperi. Cineva ne povestește despre Grigorescu și Luchian, apoi văd cum arătau casele acum 100 de ani și cu ce fel de haine se îmbrăcau oamenii. Hotărăsc în sinea mea că, atunci când voi fi mare, voi lucra într-un muzeu.
Ieșim din clădire, mâncăm… fiecare ce are în ghiozdan și plecăm spre Grădina Botanică. Aici nu e un palat de piatră, ci unul de sticlă. Văd pentru prima dată bananieri și portocali. Mă uit curios – poate, poate voi zări o maimuță – însă fără succes. Ajungem într-o grădină fără capăt, cu mii de trandafiri înfloriți. Pe tulpinile lor, silabisesc lungi cuvinte nedeslușite. Doamna spune că sunt denumirile în latină și nu uită să ne amintească: „E limba dacilor și a romanilor, strămoșii noștri.“
Nu ne vine să plecăm din grădină, așa că mergem foarte aproape, într-un parc. Ne așezăm pe câteva băncuțe, să ne odihnim picioarele. Una dintre colege se leagănă îndelung și, deodată, simt cum pământul se cutremură. A căzut – cu tot cu bancă – printre arbuști, făcând cărare cu capul. Râdem cu toții în hohote, inconștienți la durerea ei. Apoi o vedem pe cum se ridică, toată buimacă, și ne spune că suntem proști. Zărim apoi o țâșnitoare și ne înghesuim cu toții să ne umplem sticlele. Ajung acasă, n-apuc să povestesc prea multe și adorm.
***
Uitându-mă în urmă la micul Costel de pe vremuri și având experiența de pedagog în spate, știu azi că dezvoltarea unui spațiu securizant e absolut necesară, dacă vrem ca învățarea să se producă. La vârste mici, inclusiv în școala primară, învățătorul are șansa de a lega relații de atașament cu elevii – fapt care își va pune amprenta asupra felului în care învățarea va avea loc. Spaima și frica prezente în spațiul clasei împiedică orice elev să-și activeze resursele necesare pentru a se putea concentra pe o sarcină ce implică efort cognitiv (și nu numai). A te raporta la un copil în calitate de învățător ca la un inamic ce nu dorește să învețe arată cât de mult luăm comportamentul celui din fața noastră ca pe un afront personal, uitând să facem câțiva pași înapoi, pentru a vedea ce nevoie neîmplinită se află în spatele unui comportament sau al unor tulburări.
Creierul uman, pe lângă extraordinara capacitate de a analiza, evalua situații, a gândi strategii de acțiune, are și disponibilitatea de a ne face să vedem realitatea prin ochelarii impuși de filtrele noastre – adică de credințe, valori și convingeri, create și dezvoltate în urma experiențelor trăite. Pentru a fi mai conștienți de cum percepem lumea din jur, vă invit să facem un exercițiu: să observăm cum mentalul interpretează informația din realitatea înconjurătoare. Fie că vorbim de doamna învățătoare, fie de Costel și de colegii lui, acțiunea fiecăruia e dictată de anumite nevoi specifice. Ceea ce putem face e să privim adulții și copiii prin prisma contextului în care aceștia trăiesc, lăsând deoparte propriile așteptări, văzându-i și ascultându-i așa cum sunt, ținând sub control nevoia ca cei din jur să fie cum ne dorim noi.
Schimbarea cadrului de învățare, orientarea către dezvoltarea abilităților de viață, încurajarea – atât a celor care au motivația optimă pentru învățare, cât și a celor care au un interes scăzut și resurse minime – de a face față sarcinilor din mediul școlar va duce la coeziunea grupului, la crearea unei identități comune și a unei atmosfere benefice în sala de clasă. Toți copiii trebuie să conteze la fel de mult în ochii cadrelor didactice.
Speriați, neînțeleși, abandonați și uneori disperați, rușinați și umiliți de ceilalți – copiii cu greu își pot dezvolta o stimă de sine sănătoasă, care să le spună că ei sunt ok așa cum sunt și că merită să fie iubiți.
Spunându-le și dovedindu-le că suntem prezenți în viețile lor, cu disponibilitatea de a le fi aproape fără a-i judeca și eticheta, cu blândețe, neuitând să introducem în relație și limite, vom contribui la evoluția lor sănătoasă.