În sfârșit, sosise momentul spre care mă îndreptam de peste 5 ani. Am scris și vândut prima mea carte, The School of Greatness, și – beneficiind de fiece relație și invitație pe care o primisem de-a lungul timpului – lansarea cărții se dovedise a fi un succes răsunător. Exemplarele cărții au zburat de pe rafturi. S-a scris despre ea peste tot, de la Forbes până la New York Observer. Cam prin cea de-a doua săptămână de după lansare, am primit un e-mail de la agentul meu literar, cu un mesaj la care orice autor visează. „Lewis“, îmi scria el, „ai ajuns pe locul 3 în lista de cărți bestseller New York Times“.
Eu. Copilul care, la școală, avusese dificultăți în a învăța să citească. Acela pe care ceilalți copii (și profesorii) îl considerau bătut în cap. Copilul al cărui frate intrase la închisoare pentru trafic de droguri (oamenii spuneau că voi ajunge exact ca el). Acum nu doar că fusesem publicat, dar devenisem New York Times bestselling published author. Și eram inclus în topurile cu cărți bestseller făcute de Wall Street Journal, USA Today, Washington Post și orice altă publicație memorabilă. Mai mult ca oricând, eram în al nouălea cer. Cele mai ambițioase visuri profesionale mi se împliniseră.
„La ce bun?“ N-aveam pe nimeni căruia să-i împărtășesc bucuria mea
În vreme ce călătoream pe cai mari prin toată țara, în turul de lansare înțesat cu evenimente la care veneau mulțimi de oameni, m-am ridicat și am spus povestea cărții – transmițând mai departe lecțiile pe care le învățasem studiindu-i și intervievându-i pe unii dintre cei mai de succes atleți, actori, lideri respectați și performeri de elită din întreaga lume. După o asemenea realizare, mă simțeam eu însumi un pic atins de măreție. Cum spuneam, din așa ceva sunt făcute visurile.
Și totuși, ceva nu-mi dădea pace. Inevitabil, la astfel de evenimente, în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri sau după ce dădeam autografe, cineva îmi punea câte o întrebare ce dezumfla pentru un moment balonul de fericire în care mă învăluisem. Era ceva de genul: „Și acum, ce urmează?“ sau „Se pare că ai totul – mai lipsește ceva din viața ta?“. Asemenea întrebări mă prindeau mereu cu garda jos. Ceea ce am realizat eu în ultimul deceniu a necesitat o mulțime de sacrificii. Eram mândru de toată munca mea și totuși, când mă uitam în ochii celui care-mi punea întrebarea, mi se părea că m-a citit până în străfundul sufletului.
Tocmai pusesem capăt unei relații pe termen lung și petrecusem singur fiecare noapte din turneul de lansare – întrebându-mă exact aceleași lucruri. Euforia pe care o simțeam pe scenă ori la măsuța pentru autografe, când aveam în față lungi cozi de fani și cititori, se evapora în viteză. În impersonalele camere de hotel, simțeam o întunecată și profundă singurătate, greu de descris. Prin cartea aceea și prin toată cariera mea, realizasem atât de mult din ceea ce-mi dori- sem… Cu toate astea, undeva, înlăuntrul meu, mă întrebam: „La ce bun?“ N-aveam pe nimeni căruia să-i împărtășesc bucuria mea. Nu resimțeam vreo conexiune puternică sau intimitate cu nimeni altcineva.
Ar fi trebuit să fie minunat, însă era groaznic
Într-o seară, după ce repetasem aceeași rutină preț de câteva orașe la rând – adică dând răspunsuri glumețe în legătură cu sforțările mele de a rămâne în diverse relații (vorbe de duh care, sincer să fiu, minimalizau singurătatea autentică în care eu trăiam) – mi-am dat seama că asta nu era o experiență nouă pentru mine. Mai existase un moment în viața mea când îmi atinsesem obiectivele personale și urcasem în vârful piramidei succesului, doar pentru a mă simți complet neîmplinit cu recompensele primite și, evident, singur cu toate performanțele mele. Pe vremea când mă aflam la colegiu, chiar în clipa când am urcat pe podium pentru a primi medalia de campion american la proba de decatlon – exact când ar fi trebuit să am cele mai copleșitoare sentimente de mândrie și satisfacție – m-am regăsit doborât de îndoială și depresie.
S-ar putea să vă sune familiar această poveste a mea din colegiu – am relatat-o pe larg în cartea The School of Greatness. Dar am omis o parte din ea. Partea aceea în care, ca tânăr de 21 de ani aflat într-un moment de mare confuzie a vieții, am făcut ceea ce fac mai toți bărbații tineri cu sentimentele care-i încurcă: le-am ignorat. Le-am înghesuit într-un colț al ființei mele și am pretins că nu există. Le-am aruncat într-un cufăr imaginar, fiindcă asta se presupune că trebuie faci dacă ești bărbat. Să simți asemenea sentimente era pur și simplu o parte a vieții, dar ar fi însemnat că sunt slab dacă zăboveam prea mult asupra lor. Tot ce știam era că trebuia să-mi pun ordine în viața financiară și profesională. Era de neconceput pentru mine ideea că și alte chestiuni ar mai fi contat. În plus, credeam eu, nu-ți rezolvi toate problemele dacă devii un om de succes?
℗PUBLICITATE
Credința asta își avea rădăcinile în ceea ce învățasem ca atlet. Dacă ceva te preocupă, e lucru cert că nu trebuie să-l aduci cu tine pe terenul de antrenament. Dacă te lupți cu ceva la școală, e problema ta, așa că fă bine și rezolv-o – înșală și minte sau prefă-te credibil că ai rezolvat-o. Dar n-o lăsa să-ți afecteze performanța. Ulterior, în calitate de antreprenor și personalitate media, am simțit o presiune similară – arată-le tuturor ce grozavă e viața ta și ce vână de șmecher ai, pentru că nimeni nu vrea să-ți audă văicărelile în social media. Rămâi în picioare și dă-i pe toți pe spate – acesta a fost mesajul pe care l-am învățat iar și iar. Era tratamentul miraculos pentru orice durere. În special dacă ești bărbat.
Nu mai puteam să ignor anxietatea
Deși, pe tot parcursul vieții, am asimilat acest mod de gândire din multiple surse influente (familie, antrenori, colegi de echipă, filme și mass-media), în adâncul sufletului știam că era ceva greșit în el. De fapt, ori de câte ori întâlneam mari performeri (sportivi precum Rich Roll, Ray Lewis, Travis Pastrana și Steve Weatherford sau oratori motivaționali ca Tony Robbins și Chris Lee), vedeam că ei nu gândeau așa. Nu-și îndesau emoțiile înapoi în sinea lor. Dimpotrivă, le explorau. Le puneau sub lupă dar, cel mai important, erau conștienți de ele. Prin faptul că le accesau și le studiau, nu doar că-și luau o povară emoțională de pe umeri, ci mai și găseau un fel de forță, un combustibil emoțional. Modalitățile prin care acești mari performeri își procesau emoțiile m-a inspirat și continuă să mă inspire și azi.
Exista o singură problemă: habar n-aveam cum să fac și eu ce făceau ei. Să nu mă înțelegeți greșit. Am început, desigur, prin a-mi identifica și interpreta sentimentele. Am participat la seminare și am citit cărți. Am lucrat individual cu diverși consultanți, specializați în colaborarea cu tipi ca mine. Aveam senzația că știu ce trebuie să fac, doar că n-aveam idee cum să fac asta. Așa că sufeream. Și îmi compensam nesiguranțele făcând și obținând mai mult, tot mai mult. A funcționat perfect, până când m-am regăsit în aceeași postură în care mai fusesem o dată – pe podium. Pe dinafară, plin de succes; pe dinăuntru, neîmplinit și confuz.
Pe măsură ce turneul de lansare se apropia de sfârșit, am decis că era timpul să fac lucrurile altfel. Un „eu“ mai tânăr s-ar fi umplut iute de frustrări și ar fi renunțat sau ar fi cedat presiunii colegilor de școală, încetând să se mai poarte ca „o cățea nemernică“ și adunându-se de pe jos ca „să treacă peste“. N-am mai vrut să fac asta. Nu mai puteam să ignor anxietatea și nesiguranța pe care le acumulasem. Voiam să ajung dincolo de explorare și înțelegere, ca să-mi dau seama cum să repar toate cele, astfel încât să pot evolua și să devin un om mai bun.
Drept urmare, puteam să folosesc tot ce mă deranja ca pe un combustibil pentru maturizare.
Extras din cartea Măștile masculinității.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
