fbpx
skip to Main Content

Social media, școala, familia, precum și societatea în care trăim sunt cele care ne arată că perfecționismul este un atribut necesar pentru un trai lipsit de nefericire. Ne sculptăm trupurile, convingerile, alegerile în viață… în funcție de trend-uri, mimând lipsa de imperfecțiuni, dar, dincolo de carcasă, suntem veșnic nemulțumiți, în unanimitate triști și lipsiți de împlinire.

Realitatea, în fapt, este cu totul și cu totul diferită, imperfecțiunea însăși având capacitatea de a se metamorfoza dintr-un defect într-o calitate.

În zilele noastre, felul în care arătăm, în care ne comportăm, învățăm, sau acționăm este dictat și merită încadrat într-o anumită matrice, pentru a fi validat drept acceptabil. Însă, normalitatea cotidianului nu este sănătos a fi impusă, ci tocmai diversitatea ar merita un loc principal, binevenit în dezvoltarea noastră, ca specie, într-o primă fază.

Competiția acerbă ce s-a instituit, pe nesimțite, între oameni, a făcut ca umanitatea să-și piardă din drepturi, fiecare reușind să se concentreze doar spre binele propriu, diluând nenumărate forme de cooperare între semeni. Fie că ne raportăm la noi înșine (stabilind anumite standarde) sau la felul în care ne percep ceilalți (creând așteptări din partea lor), căutăm greșeli și mereu ceva de adăugat.

Ne mirăm atunci când copiii devin mult mai interiorizați, mai necomunicativi, fără să realizăm că, de fapt, fie la școală, fie acasă, se fac comparații între elevi. Și să fim sinceri, cât de bine ne mai răsună în minte expresia „Ce are X, în plus, de reușește să ia nota 10, și tu nu?“

Presiunea pusă pe copii, de la vârste tot mai fragede nu face altceva decât să adâncească neîncrederea în propria persoană. Cu cât ea devine mai prezentă în viețile lor, cu atât mai mult durerea ajunge să fie o constantă.

Ca părinți, ne-am dori copii model, care să fie sârguincioși, responsabili și să poată absorbi, cu rapiditate, informațiile primite la școală, după care, eventual să fie și lăudați de către cadrele didactice, la ședințele semestriale. Dar, oare, ne-am gândit, cu adevărat, prin ce trec copiii noștri, în dorința de a ne face pe plac? Ce bătălii duc, în sufletul lor? 

Mentalitatea copilului perfect, care nu are nicio hibă nu este una sănătoasă, așa cum nu este nici cea prin care se impune să aibă nota zece pe linie. Este necesar să existe o colaborare între părinți și cadre didactice, întrucât copiii merită îndrumați spre materiile la care au înclinații, care să fie în acord cu dorințele și principiile lor. 

Nu de puține ori vedem cum, după anumite examene prin care trec, tot mai mulți adolescenți ajung să aibă primele atacuri de panică, anxietate, primele decepții, primele episoade de depresie. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că standardele impuse sunt prea mari (fie că sunt conturate de școală, fie de părinți, fie de ei înșiși).

Perfecționismul este boala secolului XXI, iar originile sale sunt multiple

Dr. Gordon Flett (directorul Centrului „LaMarsh“ pentru Cercetarea Copilului și Tineretului de la Universitatea York), în urma cercetării perfecționismului în rândul copiilor și adulților, a conchis că „perfecționismul este ereditar. Iar unii copiii pot da astfel de semne de la trei-patru ani“. De asemenea, cercetările au mai relevat faptul că această pantă crescândă a perfecționismului este specifică ultimelor decenii, studiile subliniind faptul că până când copiii ajung la adolescență, între 25-30% dintre ei dau dovadă de un „perfecționism inadecvat“ (adică au pus un target nerealist, de unde rezultă, automat, durere), pe când o proporție mai mare are forme de perfecționism mai puțin distructiv. 

℗PUBLICITATE


Dr. Flett precizează rolul familiei și importanța pe care o astfel de presiune exercitată asupra copilului o poate avea. Totodată, merită precizat și mediul în care acesta învață (dacă este unul competitiv, atunci, inerent, nivelul crește considerabil), și, nu în ultimul rând, social media (ale cărei repercusiuni le poate avea, în cazul unei greșeli realizate de o vedetă). 

Cum ne dăm seama că vorbim de un perfecționism problematic?

Dr. Dunya Poltorak subliniază faptul că devalorizarea de sine este unul dintre cele mai semnificative semne ale perfecționismului. Atunci când copilul spune „nu sunt demn, nu pot face asta, sunt un prost etc.“, atunci părintele sau îngrijitorul său ar trebui să intervină și să discute cu acesta, explicându-i, în limbaj comun, că a greși sau a eșua este un lucru firesc, normal, uman. Este necesar ca îngrijitorul să-și arate vulnerabilitatea în fața copilului său, și să-i povestească, din experiența proprie, felul în care a acționat într-o situație comună.

Un alt semnal de alarmă menționat de dr. Poltorak este însăși incapacitatea de a depăși un eșec. Acesta subliniază că „este tipic ca un copil să aibă un răspuns frustrat la ceva ce nu i-a ieșit… problema este durata și faptul că nu pot trece peste“. 

De asemenea, comunicarea își are rolul său bine înfipt și în acest exemplu, întrucât numai așa părinții pot determina elementele negative din viața copilului lor. Merită menționat faptul că atunci când simțim că nu ne putem descurca într-o astfel de situație, putem apela la ajutorul unui specialist, care să ne poată îndruma.

Totodată, dacă observăm că cei mici se feresc în a încerca lucruri noi, pe care știm că, în mod normal, ar vrea să le facă, autoarea Marisa Porges (director al Școlii Baldwin din Bryn Mawr, Montgomery) susține că este un alt semn distinctiv al perfecționismului.

Lipsa capacității de a fi fericit și împlinit, pentru că sunt preocupați să atingă succesul final reprezintă un alt element care ar trebui să dea de bănuit părintelui sau îngrijitorului, potrivit dr. Flett.

Ce putem face dacă recunoaștem notele de perfecționism în manifestările copilului nostru? 

Dr. Poltorak precizează că unul dintre cele mai importante lucruri pe care un părinte le poate face este să fie prezent nu doar fizic, în viața copilului său. Compasiunea și lipsa unor reacții nepotrivite pot suda relațiile inter-generaționale; drept urmare, atunci când simțim că cei mici nu sunt într-o stare emoțională bună, este necesar și suficient le să fim alături, în așa manieră încât să înțeleagă că suntem de partea lor. Discutând cu ei și împărtășind din experiențele personale, vom scoate la suprafață vulnerabilitatea, un atribut specific uman. A fi părinte nu înseamnă doar a fi autoritar sau arbitru pentru copil, ci și confident, persoană de încredere, prieten apropiat. În definitiv, merită să fim sinceri și să ne gândim ce ne dorim de la copiii noștri: să fie adulții de mâine cu probleme emoționale, dar care sunt mereu în căutarea perfecțiunii, sau adulții care știu să-și găsească calea mânați de pasiuni și convingeri proprii?

Perfecționismul copilului va fi mai ușor de depășit dacă, înainte de toate, facem ceva cu propria schemă de perfecționism. De aceea, vă recomand să începem procesul de transformare din interior către exterior, iar pentru această renovare personală vă recomand următoarele cărți: Darurile imperfecțiunii, Curajul de a fi vulnerabil, Cum să-ți reinventezi viața

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Back To Top
×Close search
Caută