fbpx
skip to Main Content
Puterea Din Liniștea Durerii. A Fi Conștienți De Experiențele Interne și învățând Să Ne împrietenim Cu Ceea Ce E în Interior

Suferința în sine nu este atât de rea; resentimentul față de suferință este adevărata durere.Allen Ginsberg

Începusem să fac voluntariat la Oncologie. Eram studentă, în sfârșit, acolo unde îmi dorisem, iar vechiul meu interes pentru psihosomatică își găsise cel mai bine aria de desfășurare aici. Tocmai descoperisem abordarea Matthews-Simonton (primii care au studiat atât efectele intervenției psihologice de susținere, cât și cele obținute prin imagerie mentală, în cazul bolnavilor de cancer), precum și o serie de articole din recent conturatele domenii interdisciplinare ale psiho-neuro-imunologiei și, respectiv, psiho-oncologiei. Eram plină de entuziasm, încredere și energie, iar directorul de atunci al Institutului Oncologic m-a primit chiar cu deschidere, împărtășindu-mi încrederea sa adâncă în rostul terapiei psihologice în lupta cu boala. Mi-a spus că, la momentul respectiv, institutul nu dispunea de serviciile unui psiholog, pe de o parte din motive administrative, iar pe de altă parte, fiindcă de-a lungul timpului mai mulți psihologi dăduseră bir cu fugiții, după ce eforturile lor de a-și pune cunoștințele, experiența și dorința de a ajuta în slujba bolnavilor se soldaseră cu epuizare emoțională.

Îmi spuneam că eu nu voi da bir cu fugiții, dar după câteva luni am început să constat că plecam seara cu sufletul tot mai greu, împovărat cu imagini pline de suferință. Nu îmi era foarte clar pe atunci ce se întâmpla cu mine. Simțeam un fel de strângere în interiorul meu, un fel de gol rece, o senzație ca și când ar fi trebuit să întorc capul, să alung imaginile formate peste zi în mintea mea. Doar că imaginile nu voiau să plece, mă bâzâiau insistent, accentuându-mi tot mai mult senzația de oboseală. Era un fel de neputință, un sentiment de lipsă de sens. Începusem să descopăr cum făceam eforturi tot mai mari să mai merg o zi, căutându-mi degeaba energia, tot războindu-mă cu imaginile și căutând, cu un fel de disperare neadmisă, o soluție pentru ele. Să plece.

Credeam sincer că, dacă aș fi reușit să le fac să plece din capul meu, seara, odată cu plecarea mea acasă, mi-aș fi putut regăsi a doua zi energia și angajamentul, sensul care mă călăuzise inițial într-acolo. Îmi amintesc clar sentimentul de dezamăgire, de trădare: voisem să ajut, voisem să alin suferința, voisem să salvez, bineînțeles, planeta; și din toate astea – după doar câteva luni – rămăsese oboseala, lupta neîncetată cu imaginile, sentimentul că „nu e pentru mine“. Îmi amintesc cum, în tot acest zbucium, mă întrebam retoric ce se va întâmpla, dacă toată lumea va simți la fel – că „nu e pentru mine“; dacă toată lumea va da bir cu fugiții. Și ce se va întâmpla cu cei care nu puteau să plece, fiindcă suferința era a lor, era în ei: copilul, părintele, omul al cărui „cineva“ era acolo, ducându-și bătălia pentru viață, închiși în minute ce se simt zeci sau ore sau ani…

Soluția a venit dintr-un loc pe care azi îl numesc „inteligență interioară“: pur și simplu, am simțit că singurul lucru care putea liniști atât imaginile, cât și pe mine era să mă gândesc că le îmbrățișez, că îmbrățișez oamenii aceia în suferință și îmi imaginez că o să le fie bine. Asta mă liniștea. Era o liniște mai ciudată, e drept, fiindcă practic, stăteam chiar acolo, față în față cu durerea, și o simțeam cât se poate de vie, dar nu mai era agitația, conflictul, fuga fără scăpare, nici golul și nici lipsa de sens. Mai era și o putere în liniștea aceasta, care venea din faptul că simțeam că asta vreau să fac: să fiu acolo. Spuneam că această „soluție“ a venit dintr-un loc pe care îl numesc azi „inteligență interioară“, însă atunci nu știam cum să-l numesc. Ba chiar mi-era aproape rușine să-l mai povestesc, fiindcă puținele experiențe avute în sensul ăsta îmi arătaseră că ceilalți se uitau într-un fel anume la mine când auzeau – cu o neîncredere, o suspiciune, o distanță în ochi – și îmi spuneau: „Ai grijă, nu trebuie să pui la suflet, ești prea sensibilă!“ Iar apoi, de obicei, era schimbat subiectul. Se întâmpla acum aproape 30 de ani. Era o lume încă dominată de frica de sentimentele dificile.

Era o lume care nu știa ce să facă cu sentimentele dificile, cu durerea, altceva decât să îi întoarcă spatele. O lume în care noi le spuneam bolnavilor că nu trebuie să plângă ori să fie triști, căci asta le va scădea imunitatea, rezistența în fața bolii. În care (mulți ani, încă, de atunci înainte) întrebarea ce mi se punea cel mai frecvent era: „Cum reușesc să mă detașez de suferința celorlalți, cum reușesc să mă protejez, astfel încât să nu mă atingă?“ Între timp, știința a demonstrat cu prisosință ceea ce unii dintre noi, poate, ne permiteam să intuim, ceea ce puteam citi în materiale ce reprezentau mai degrabă o psihologie marginalizată, exilată pe atunci (abordările umaniste), ceea ce ne era înfățișat de artă în toate modalitățile ei. Și anume că durerea e o parte inevitabilă a vieții și e normal să o simțim. Că nimeni dintre noi nu e invulnerabil în fața ei. Că asta înseamnă condiția umană. Că, lăsându-ne atinși de durere, rămânem aceia care suntem, adică oameni, motivați de și înspre compasiune, conexiune, cooperare. Între timp, această disponibilitate „de a sta cu durerea“ a căpătat numele de „acceptare“, fiind primul pilon al flexibilității psihologice, definită în 1999 de către fondatorii ACT (Steven Hayes, Kirk Strosahl și Kelly Wilson) ca o capacitate de a fi conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru (gânduri, sentimente, senzații fizice, fantezii, amintiri etc.), fără a fi nevoiți să apelăm la strategii defensive care ne-ar putea îndepărta/deconecta de valorile și scopurile noastre principale.

Între timp, studiile din literatura de specialitate ne-au învățat că tocmai așa numita „evitare experiențială“ (adică tendința de a fugi de durere) se asociază cu epuizarea emoțională în rândul personalului medical ori în rândul aparținătorilor celor bolnavi, că tot evitarea experiențială este procesul transdiagnostic (comun în diversele forme ale tulburărilor subclinice și clinice) care mediază între traumele trecutului și psihopatologia prezentului (adică, nu traumele în sine generează manifestările psihopatologice, ci mecanismele de gestionare implicate). Între timp, știința a (re)descoperit „principiul elefantului roz“, conform căruia cu cât încercăm mai mult să nu ne gândim la ceva și cu cât încercăm mai mult să nu simțim ceva, cu atât mai mari sunt șansele ca acele lucruri să ne bântuie cu insistență (este chiar mecanismul de formare a gândurilor obsesive), în mod direct sau deghizat (inclusiv în vise sau în manifestări somatice). Am redescoperit că alexitimia (insuficienta capacitate de a ne identifica emoțiile, aceasta fiind tot o formă a evitării experiențiale) se asociază cu diverse tulburări, începând cu panica și depresia și continuând cu manifestări/îmbolnăviri fizice. Și am descoperit că flexibilitatea psihologică moderează efectele stresului zilnic și este un factor asociat cu o serie de parametri ai stării de bine subiective, precum și ai eficienței comportamentale, în cele mai diverse domenii ale vieții.

În niciun caz nu aș vrea să se înțeleagă din tot ce am spus aici că vă îndemn să vă îndreptați de-acum pumnul spre ceea ce veți descoperi că e negare, refuz, grevă, resentiment, frică în fața durerii, în fața amenințării. Și ele sunt reacții firești, mecanisme de apărare ce ne ajută să nu devenim copleșiți atunci când neprevăzutul nedorit, temut sau urât sparge echilibrul cotidian al vieților noastre. Ele ne lasă timp pentru găsirea unui nou echilibru, pentru adaptare. Și ele sunt tot ale noastre și, de fapt, dacă stăm să le ascultăm și pe ele, chiar ele ne vor conduce la ceea ce acoperă ori caută să ascundă. Dacă nu vrem să ne tot luptăm cu noi înșine, putem lăsa jos pumnul; dacă nu vrem să tot fugim de noi înșine, putem privi, putem asculta; putem exersa o atitudine de curiozitate față de toate reacțiile noastre; putem exersa, mental, acel pas înapoi, în „turnul de control“, spațiul din care putem privi și asculta depănarea poveștii din noi, așa cum e ea prezentă într-un anumit moment, începând cu ceea ce vrea să se înfățișeze mai întâi în centrul atenției noastre; putem continua să întrebăm, să ascultăm, să acceptăm. Ni se poate părea că în mijlocul zbuciumului nu e deloc momentul potrivit și, poate, nici timp pentru toate astea. Momentul, timpul e pe verticală, înspre interior și, cu toate că e minunat dacă ne-am făcut deja o rutină pentru meditație sau autoreflectare zilnică (sau vrem să facem asta), putem în orice moment (al spălării mâinilor, al dezinfectării suprafețelor, al pregătirii expediției până la magazinul din colț, în orice moment când simțim impulsul de a ieși la plimbare și ne refuzăm acest lucru) să reflectăm chiar și preț de o clipă la ceea ce facem, la ceea ce se întâmplă cu noi și în noi, să conștientizăm intenția, motivația profundă: aceea de a ne proteja pe noi înșine și pe ceilalți.

℗PUBLICITATE


De fiecare dată când ne întâlnim cu frica ori durerea ori furia, vinovăția, rușinea, neputința, putem rămâne o clipă cu ele, conștientizând încă o dată pentru ce se află acolo, simțind, o dată și încă o dată, dragostea de viață; acceptând această dragoste, uneori dureroasă, ca pe o resursă ce ne poate susține devotamentul pentru viață. De fiecare dată când ne întâlnim cu bucuria, cu liniștea, putem rămâne o clipă cu ele, sărbătorindu-le și ajutând astfel organismul să le absoarbă mai bine în celulele și țesuturile trupului și sufletului, sporind astfel energia sa bună.

…Aș vrea să se înțeleagă că vă îndemn și mă îndemn să privim cu încredere și cu blândețe spre noi înșine, spre tot ce se întâmplă în interior – plăcut sau neplăcut –, să încercăm să alegem curajul de a asculta în interior, începând cu acțiunile și continuând cu senzațiile, impulsurile, gândurile, sentimentele, fanteziile și amintirile noastre, să ne aducem aminte că fiecare dintre acestea e un lucrător ce slujește ceva; un lucrător ce ne duce – fie și cu o fracțiune de pas – mai departe de ceva sau înspre ceva.

…Aș vrea să se înțeleagă că putem face toate lucrurile acestea pentru noi.

Și încă trei gânduri, în încheiere, pentru liniștea noastră:

  1. Emoțiile „negative“ (dificile) nu ne fac niciun rău și nu ne slăbesc imunitatea, decât atunci când ne afundăm în ele pentru mult și foarte mult timp.
  2. Emoțiile nu sunt „pozitive“ sau „negative“ în sine. Ele devin negative și, în cele din urmă, distructive, dacă ne luptăm și încercăm să le facem să dispară. Ele nu sunt în mod inerent dușmanii noștri, însă pot deveni astfel, dacă ne raportăm la ele ca și când ar fi.
  3. Studii inclusiv din sfera neuroștiințelor au arătat că singurul mod în care putem schimba ceea ce simțim este acela de a deveni conștienți de experiențele noastre interne și învățând să ne împrietenim cu ceea ce se întâmplă în interior.

Să ne folosim de timpul acesta greu pentru a ne împrieteni și mai mult cu noi înșine și să ne vedem sănătoși cu bine, cât mai curând!

Krisztina Szabó

Dr. Krisztina G. Szabó este psihoterapeut, formator și supervizor în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană (ARHTE), cu specializări și în Psihoterapia Centrată pe Persoană (focusing) și în Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT). În prezent, desfășoară activități de formare în hipnoză clinică și terapie ericksoniană în cadrul ARHTE, precum și de formare continuă, și lucrează ca psihoterapeut în practică privată în cadrul Centrului PsiFocus (psifocus.ro).

Back To Top
×Close search
Caută