A trecut o săptămână de când sunt acasă. Șapte zile, de când singurele ieșiri au fost scurtele plimbări ale lui Jung. Șapte zile, de când mintea mea rătăcește între știri, viața din online, conversațiile cu familia, prietenii și clienții mei și cele câteva rămășițe de „normalitate“ ale vieții de zi cu zi – spălat, gătit, dormit. Șapte zile, din câte vor fi să fie.
În primele trei zile, mintea și corpul meu au fost în stare de lockdown (cu mult înainte să se declare stare de urgență). Trei zile în care nu m-am putut desprinde de știri și de social media, trei zile în care creierul meu încerca să proceseze ce se întâmplă, cum se întâmplă, de ce se întâmplă, ce este de făcut, în timp ce funcționalitatea mea se blocase în neputință și îngrijorare. (Este adevărat că această pandemie m-a prins după ceva schimbări solicitante și extenuante, care acum par lucruri atât de minuscule: mutat cabinet în sediu nou, o intervenție chirurgicală a blănosului și alte câteva asemenea, care mi-au blocat mult din resurse și energie).
Mi-am dat seama că oscilam foarte mult între tipare vechi, disfuncționale, dar foarte împământenite (anxietate, catastrofizare, resemnare etc.) și tipare noi, dar mai puțin exersate (observarea a ceea ce este, acceptarea prezentului cu emoțiile și gândurile aferente, identificarea resurselor și mobilizarea lor pentru rezolvarea de probleme). Cred că am făcut mai toate lucrurile despre care știu, ca urmare a profesiei sau din simplu bun-simț, că sunt contraproductive și toxice în momente de criză; cam tot ceea ce îi încurajez pe clienții mei să nu facă: m-am uitat compulsiv la știri, am căutat vinovați, am devenit pe alocuri urâcioasă, m-am lăsat purtată de valul anxietății în timp ce gândirea critică încerca să-și facă loc la suprafață, am căutat certitudini, am sperat la niște minuni, am trecut de la negare la furie, apoi la frică, iar la negare, după care la furie, din nou la frică și tot așa. M-am gândit mult la cum va fi următoarea perioadă… Voi fi capabilă să îmi susțin clienții? Voi mai avea clienți? Cine va mai pune mare preț pe sănătatea emoțională, psihică și relațională, când sănătatea fizică îi este pusă în pericol? Cum vom supraviețui financiar? Dacă mă îmbolnăvesc, cine va avea grijă de animăluțe? Un șir nesfârșit de întrebări (îngrijorări) fără răspuns, mai toate despre un viitor nesigur și cam întunecat. Apoi, mi-am dat seama de un lucru. Viitorul este mereu incert. Indiferent cât de multe resurse alocăm, câte planuri, strategii, grafice și analize realizăm, câte proiecții aruncăm spre „cum va fi să fie“, incertitudinea ia mereu parte la luarea de decizii – fie că îi conștientizăm prezența, fie că nu.
Mă întorc mereu și mereu, mai ales în ultimele zile, la vorbele lui Theodore Roosevelt: „Fă ceea ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești.“ Poate nu întâmplător, am descoperit acest citat acum câțiva ani, citind cartea Omul în căutarea sensului vieții, a lui Viktor Frankl, supraviețuitor al Auschwitz-ului și fondatorul logoterapiei (sau terapiei existențiale).
Fă ceea ce poți. Cu ceea ce ai. Acolo unde ești.
Focalizarea noastră excesivă pe „cum va fi să fie, când va fi“ ne aseamănă – fie că ne place, fie că nu – cu unele dintre personajele lui Creangă din „Prostia omenească”, nu vi se pare? Stăm și ne uităm la drobul de sare (o boală contagioasă, cum e cea de-acum, o criză etc.) și fie ne sfâșiem de grijă și neliniște în fața neputinței (anxietate, isterie, paranoia), fie găsim vinovați în afara noastră (pisica=statul, guvernul, X-ulescu sau X-uleasca, guvernul altui stat etc… etc…), fie ne blocăm și nu facem nimic (sunt prea mic, ce contează dacă eu…, când ceilalți nu…, nu știu, nu mă pricep, nu am resurse), așteptând ca altcineva din afară să facă ceva ca să ne salveze (soțul=statul, guvernul etc.).
Însă, cum ar arăta lucrurile dacă, oricât de greu ne-ar fi, am încerca să trăim mai întâi prezentul, așa cum este el? Fă ceea ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești. În povestea lui Creangă, mămica respectivă ar fi putut să facă măcar câteva lucruri, de îndată ce a conștientizat pericolul. De exemplu, să mute locul bebelușului, să mute drobul de sare, să scoată pisica afară. Aș vrea să vă invit la un exercițiu de imaginație (ficțiune pură sau…?). Să spunem că mămica din povestea lui Creangă apare la ușa cabinetului unui psihoterapeut ori mai degrabă, având în vedere datele problemei, facem un video call (bazându-ne, bineînțeles, pe faptul că tehnologia nu mai este un lux sau nu unul la fel de mare ca în trecut):
Mămica: Acest drob de sare îmi va omorî copilul.
Terapeutul: Înțeleg că ești îngrijorată cu privire la siguranța și sănătatea copilașului tău. Unde este drobul de sare?
Mămica: E pe sobă, dar ar putea să fie dărâmat de pisică în orice moment. Doamne, ce tragedie… ce grozăvie… ce catastrofă de neimaginat….
Terapeutul: Este firesc să îți faci griji pentru copilul tău, mămico. Toți părinții își fac griji, pentru că își iubesc copiii și vor să-i știe în siguranță.
Mămica: Da, da. Îmi iubesc copilul foarte mult, e cel mai important din univers (plânge)… Mi-e atât de frică să nu i se întâmple ceva, când eu nu o să fiu acolo… (plânge cu sughițuri).
Terapeutul: Este adevărat că vor exista lucruri de care nu ai să-l poți proteja. Niciunul dintre noi nu poate prevedea și preveni orice lucru care se poate întâmpla în această viață. Dar hai să vedem ce ține de tine. Spuneai ceva de un drob de sare…
℗PUBLICITATE
Mămica: Da, da! Drobul pe care-l va răsturna pisica…
Terapeutul: Există ceva ce-ai putea să faci tu, acum, pentru a împiedica tragedia?
Mămica: Nu știu… Sunt atât de speriată… blocată… Nici nu pot să gândesc, să… nimic. Cred că expresia potrivită ar fi „paralizată de frică“… Am încercat să vorbesc cu mama, dar ea s-a panicat și mai mult… Știi doar, e mama!… De la ea am învățat tot ce știu…
Terapeutul: Uite, mă gândesc că ai putea să muți pătuțul copilul ceva mai departe de sobă… Ai putea face asta?
Mămica (ștergându-și lacrimile): Doamne, dar știi că nu m-am gândit deloc la asta? Ce idee simplă… Of, ce proastă sunt!… Nimic nu fac bine…
Terapeut: Ești doar foarte speriată și e normal să te simți așa. Uneori, când creierul procesează emoții foarte puternice, partea mai rațională a creierului nostru e mai puțin prezentă. Avem nevoie, mai întâi, să găsim o cale de a ne regla emoțiile și, abia apoi, să încercăm să dăm sens lucrurilor și să căutăm soluții…
Mămica (ștergându-și nasul): Da, asta am să fac. Mă duc să mut pătuțul. Sau drobul… Aș putea muta drobul!…
Terapeutul: Vezi, în momentul în care te-ai focalizat asupra unor soluții, adică niște lucruri concrete ce țin de tine, parcă, mai repede ți-a venit o idee despre ce-ai putea să faci.
Mămica: Așa este… Nu pot să controlez pisica, dar tot pot să fac ceva. Uneori, cred că frica devine atât de puternică, încât nu mai pot gândi rațional. Cum aș putea să-mi gestionez emoțiile pe viitor, ca să nu mai ajung în punctul ăsta?
Terapeutul: Te-aș invita să ai în minte următoarele cuvinte: „Fă ceea ce poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești.“ În momentul în care simți că o emoție se intensifică și te copleșește, ai putea să te concentrezi asupra lucrurilor aflate imediat la îndemână: unde te afli, care sunt resursele tale, dacă ai făcut tot ce ține de tine. Nu este nevoie să conturezi o soluție perfectă, fiindcă uneori o alegere măruntă și aparent nesemnificativă poate face diferența, în ceea ce privește viitorul. Iar dacă ai făcut toate cele de mai sus și încă te simți neliniștită, ai putea cere ajutor.
Mămica: Aș putea încerca aceste lucruri. Să fac ceea ce pot, cu ceea ce am, acolo unde sunt. Da, aș putea.
Dialogul precedent este un simplu exercițiu de imaginație. Știu că poate părea o conversație absurdă. Însă nu la fel de absurdă este, uneori, anxietatea noastră cea de toate zilele, care intră în cercuri vicioase și ne face să deraiem de la funcționalitatea obișnuită? Poate că, în această perioadă în care suntem izolați social (din perspectiva contactului fizic, nu și relațional, emoțional și psihologic), am putea să ne educăm imaginația să lucreze în folosul nostru. În fond, este la îndemâna noastră și nicio limită exterioară nu o poate suprima, ba dimpotrivă.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
