„Este nevoie de un sat întreg ca să crești un copil.“ Când ai auzit ultima dată aceste cuvinte? Dacă le-ai ignorat, poate ar trebui să te oprești un moment și să te gândești cu atenție. În trecut, ele aveau un sens concret. Triburile și comunitățile vechi împărțeau responsabilitatea de a crește copiii, fiecare membru având un rol bine definit. Femeile aduceau grijă și echilibru, iar bărbații ofereau protecție și inițiere. Copilul nu era doar al părinților săi, ci al întregii comunități.
Despre roluri și apartenență în comunitate
Dacă aveai de traversat o pădure și rămâneai ultimul, era vital să comunici. Dacă nu strigai pentru a-ți semnala prezența, riscul să ajungi pradă jivinelor era enorm. Acest sistem de comunicare nu era doar o formă de supraviețuire, ci și un simbol al legăturilor strânse din cadrul comunității. Pe de-o parte, copilul învăța să aibă încredere în ceilalți și să contribuie la bunăstarea grupului. Pe de altă parte, membrii tribului dezvoltau un sentiment de apartenență și scop, o valoare ce lipsește adesea în zilele noastre.
Femeia era coloana vertebrală a tribului. Ea își asuma sarcini esențiale: creșterea copiilor, menținerea echilibrului emoțional al grupului și perpetuarea tradițiilor. În schimb, bărbatul era responsabil de siguranța fizică și apărarea grupului. Masculinitatea de atunci nu era doar despre forță fizică, ci și despre responsabilitate și capacitatea de a ghida. De exemplu, inițierile erau momente-cheie, în care bărbații își învățau fiii să devină parte activă a comunității, să-și depășească fricile și să-și asume riscuri.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cum stau lucrurile în zilele noastre?
Astăzi, această imagine pare un vis îndepărtat. Îți amintești de „haita“ din anii ’90? Atunci, copiii creșteau împreună cu vecinii, se jucau în fața blocului și învățau de la toată lumea din jur. Fiecare contribuție conta: o vecină te supraveghea când mama era la muncă, iar un prieten de familie te învăța primele lecții de viață. Era o perioadă în care comunitatea funcționa, chiar și în limitele unui sistem precar.
Dar ce s-a întâmplat între timp? Cum am ajuns de la comunități puternice, în care copiii învățau de la toți adulții din jur, la izolarea din prezent?
Astăzi, copiii cresc mai izolați decât oricând. Părinții preiau întreaga povară, iar implicarea celorlalți devine aproape inexistentă. Mai grav, uneori chiar și rolurile din cadrul familiei devin dezechilibrate. Un tată mi-a spus într-o sesiune recentă: „Am simțit că nu sunt lăsat să mă implic. Orice aș fi făcut, eram criticat. Așa că am renunțat, ca să evit certurile. Astăzi, copiii mei sunt adolescenți, dar mă văd doar ca pe un străin“.
Această mărturie este un exemplu clar al modului în care lipsa unei echipe reale între părinți le afectează nu doar lor relația, ci și pe cea cu propriii copii. Fără o implicare echilibrată, copiii pot ajunge să vadă în tată doar o figură absentă, iar asta îi afectează profund.
Ce s-a pierdut și ce putem recupera?
În trecut, copiii aveau parte de echilibru: o mamă grijulie, dar și un tată care-i învăța să-și depășească limitele. Era un dans între protecție și autonomie. Femeia aducea empatie și stabilitate, iar bărbatul – inițierea în independență și curaj. Dar în zilele noastre echilibrul acesta pare mai greu de găsit. De multe ori, „mama“ domină, iar „tata“ este absent, fie emoțional, fie fizic.
℗PUBLICITATE
Masculinitatea a devenit un subiect controversat. Adesea confundată cu autoritarismul, masculinitatea sănătoasă este despre asumarea responsabilității, curajul de a fi vulnerabil și capacitatea de a oferi siguranță emoțională. Mulți bărbați sunt nesiguri în legătură cu rolul lor în familie și societate. Oare trebuie să fie protectori, egali sau ceva complet diferit?
Un gând pentru tine, cititorule
Astăzi, mai mult decât oricând, copiii au nevoie de o echipă. Creșterea lor n-ar trebui să fie o luptă individuală, ci o colaborare reală. E nevoie ca mama să permită tatălui să fie prezent, să se implice, iar tatăl să aibă curajul de a-și asuma acest rol. Pentru că, în final, copilul n-are nevoie de un singur model, ci de mai multe voci care să-l învețe lecțiile diverse ale vieții.
Așa că te întreb: ce poți face pentru a fi parte din echipa copilului tău? Poți încuraja mai multă comunicare cu partenerul tău? Poți permite copilului să experimenteze mai multă independență? Poți invita alte figuri din viața sa – bunici, mentori, prieteni – să contribuie la creșterea lui?
Copiii de astăzi au nevoie de un nou tip de „haită“ – una adaptată vremurilor moderne. Poate că nu mai trăim în triburi, dar spiritul lor poate fi recreat: o comunitate care încurajează echilibrul, diversitatea și, mai presus de toate, dragostea necondiționată. Nu este niciodată prea târziu să reconstruim această echipă.
E timpul să lucrezi împreună cu ceilalți, pentru că un copil nu crește singur. Care este primul pas pe care-l poți face astăzi pentru a reconstrui acest echilibru în familia ta?
Poate înseamnă să inițiezi o conversație sinceră cu partenerul tău despre împărțirea responsabilităților. Sau poate să-ți lași copilul să învețe ceva nou, fără intervenția ta imediată.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
