În spatele fiecărui personaj bine conturat se află un actor care trăiește, simte și descoperă universuri interioare complexe. Rareș Florin Stoica este unul dintre acei artiști care reușesc să aducă în scenă nu doar un rol, ci și o întreagă poveste interioară. În acest interviu pentru Pagina de Psihologie, Rareș ne-a împărtășit cum a fost pentru el experiența de a intra în pielea mai multor personaje din piesa Anna Karenina, ce l-a provocat cel mai mult în această experiență și cum reușește să rămână autentic pe scenă, dar și în viața de zi cu zi.
Povestește-ne despre rolul pe care îl interpretezi în piesa „Anna Karenina“, la Teatrul Mic din București.
Pentru mine fiecare rol este important, iar acest spectacol îmi oferă șansa de a face cinci personaje pe parcursul celor patru ore. Astfel, mă găsesc în cinci ipostaze distincte: sunt drag queen-ul enigmatic, care deschide spectacolul, ca o explozie de culoare și libertate. Apoi devin maestrul de ceremonii la cursa de mașini, cel care insuflă publicului energia momentului, o chemare la viață și la mișcare. Sunt unul dintre personajele de la operă care apar ca o umbră a dorinței Annei, în încercarea ei disperată de a-și vedea copilul cântând. La nunta lui Levin, mă transform în bețivul care duce cu sine absurdul și fragilitatea unei petreceri, o amintire a contrastelor care definesc viața. Dar poate cel mai complex dintre toate este rolul avocatului – o figură care, în paginile cărții, rămâne rece, mecanică, lipsită de implicare emoțională. Împreună cu regizorul, însă, am vrut să-i dăm o dimensiune umană. L-am făcut vulnerabil, prins într-un conflict interior, în care rațiunea rece a legii se întâlnește cu frica și incertitudinea. În interpretarea noastră, acest avocat nu mai este doar un executant al dreptății, ci un om care-și riscă locul de muncă și liniștea personală, împins de gravitatea procesului propus de Karenin – lupta pentru custodia totală a copiilor.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Fiecare dintre aceste roluri reflectă nu doar lumea Annei, ci și fragmente din complexitatea sufletului uman. Însă recunosc că m-am simțit frustrat la început, deoarece nu este un personaj cu o întindere mare. Dar iată un mod de a înfrunta aceste emoții și de a înțelege că important este să-mi fac rolul cât de bine pot, în felul acesta să și evoluez ca ființă umană și să scotocesc înăuntrul meu ca să descopăr de unde au răsărit aceste frustrări.
Odată ce am descoperit ce anume m-a făcut să mă simt neimportant, am și primit un rol nou: Edmond Dantes, în Contele de Monte Cristo, regizat de Eduard Petru Jighirgiu. Spectacolul se joacă la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești începând cu 31 ianuarie. Deci se pare că întotdeauna ești recompensat de univers odată ce înțelegi ce se petrece în interiorul tău.
Încă din primele momente ale spectacolului, publicul te poate descoperi într-o ipostază surprinzătoare, purtând o rochie de piele neagră. Cum a fost să te transpui în pielea acestui personaj?
A interpreta un personaj feminin este, poate, una dintre cele mai delicate provocări. În urmă cu câteva luni, pe scena Teatrului Mic, am fost o femeie care purta tocuri. Încălțările acelea, aparent banale, mi-au cerut mai mult decât tehnică – mi-au cerut răbdare, adaptare, și, mai presus de toate, înțelegere. Am studiat acel personaj timp de mai bine de o lună, exersând fiecare pas până când durerea s-a transformat în ritm. A fost nevoie de timp, de perseverență, pentru a păși cu naturalețe, iar în tot acest proces am înțeles cât efort depune o femeie și câtă atenție trebuie să acorde fiecărui detaliu.
În Anna Karenina, propunerea de a purta o rochie nu a fost doar un simplu detaliu vestimentar. A fost o invitație într-un alt univers. O rochie cu trenă, mai mult decât o haină, devine o extensie a personajului, un simbol al fragilității și al forței. Pentru mine, acest rol nu a fost un disconfort, ci o provocare plină de sens, o ocazie de a explora acel echilibru subtil dintre masculin și feminin, pe care fiecare dintre noi îl poartă în sine. Cred că această joacă, această balansare între laturi opuse, este o formă de introspecție care m-a îmbogățit.
Și, totuși, am simțit uneori privirile publicului. Pe fețele unora se citea uimirea, pe ale altora – dezgustul. Ca actor, depind de conexiunea cu cei care mă privesc. Iar aceste reacții m-au vulnerabilizat. Pentru mine este doar un rol. Dar pentru cei din sală, uneori, devin o oglindă pe care o judecă. Personajul meu nu este doar un individ. Este o fărâmă dintr-o societate care știe să judece înainte de a înțelege, care pune etichete fără ezitare, care creează disconfort prin rigiditatea ei. Este o societate în care limitele și desfrâul coexistă, într-un dans nesfârșit al contradicțiilor. Prin acest personaj, oglindesc lumea care cataloghează, care pune presiune, dar și care, uneori, se dezvăluie în toată imperfecțiunea ei. E un rol care mă pune față-n față cu realitatea, dar și cu mine însumi, într-un dialog profund despre acceptare, despre vulnerabilitate și despre puterea de a îmbrățișa toate fațetele umanității.
„Anna Karenina“ este o piesă încărcată de substraturi psihologice. Ce te-a impresionat cel mai mult în viziunea regizorală a lui Dumitru Acriș?
M-a impresionat profund modul în care fiecare personaj este condus, aproape fără milă, spre propriile vulnerabilități. Fiecare dintre aceste personaje trăiește prin emoțiile sale – acele emoții care nu doar că le dau consistență, dar le fac să pulseze de viață. Emoțiile sunt esențiale; ele sunt carnea existenței, cele care ne oferă sensibilități, dorințe, curajul de a spune adevăruri ascunse sau, dimpotrivă, forța de a le îngropa adânc. Fiecare personaj sapă neobosit în sine, dezgropând cele mai pure sau cele mai întunecate trăiri.
Personajele lui Tolstoi par infinite – nu pentru că nu le putem înțelege pe deplin, ci pentru că ceea ce simt depășește granițele limbajului. Sunt suflete care se zbat, limitate de cuvinte, de forme, de propriul destin. Sunt ca niște prizonieri ai propriei condiții, conștienți de zidurile care-i înconjoară, dar incapabili să le spargă. În această închisoare a destinului lor, fiecare clipire, fiecare tăcere, fiecare ezitare capătă o profunzime care ne cheamă să privim dincolo de ceea ce putem exprima. Acolo, în tăcerea dintre cuvinte, se ascunde adevărata lor infinitate.
Ce reprezintă proiectul „Din interior către tine“ și cum a început această inițiativă?
Din interior către tine poartă în spate un mare curaj, pentru că întotdeauna mi-am dorit să ofer oamenilor ceva autentic, ceva cu care am venit eu în această călătorie. Cred cu adevărat că teatrul te poate ajuta să te descoperi pe tine însuți, să privești în interior, înainte de a te expune în fața publicului. Am avut binecuvântarea de a o avea alături pe prietena mea, Loredana Anghel, care este pentru mine ca o aripă. Cu siguranță n-aș fi putut pune bazele acestui curs fără ea – pentru că doar în echipă se pot crea cele mai frumoase lucruri. Am avut curajul de a da viață acestui proiect, care reprezintă o mare parte din sufletul meu, ceea ce sunt eu, ceea ce am învățat. Acest curs este rezultatul tuturor întâlnirilor care au contat pentru mine, al conexiunilor care mi-au marcat viața. Reprezintă bucuria de a fi om și de a nu uita niciodată că, înainte de toate, bunătatea și generozitatea sunt valori care ar trebui cultivate mai mult în societatea de astăzi.
Cât de importantă consideri că este psihologia pentru un actor și pentru procesul său de creație?
Cred că acesta este cel mai profund și esențial aspect al procesului. Psihologia îți deschide porțile către tine însuți – te ajută să descoperi cine ești, ce vrei, de unde vii, ce faci, cum faci și, mai presus de toate, de ce faci. Este o oglindă care-ți arată nu doar chipul, ci și straturile invizibile ale ființei tale. Am fost atras de psihologie încă din copilărie, fascinant de ideea de a pătrunde în labirintul minții umane. La un moment dat, chiar am crezut că voi urma această cale, că voi deveni psiholog. Îmi place să ascult oamenii, să fiu alături de ei, chiar și de cei pe care nu-i cunosc. Simt, de când mă știu, că dacă oamenii ar învăța să asculte cu adevărat, aș putea să-i ajut. Ascultarea nu este doar un act, este un dar, o conexiune profundă.
În actorie, ascultarea devine artă. Noi, actorii, ne ascultăm partenerii, răspundem la emoțiile lor, la intuiții, la energia care se creează între noi. Răspundem la ceea ce suntem în acel moment, la impulsurile care vin din adâncuri. Este un dialog continuu, o vibrație comună care dă viață poveștii. Pentru mine, psihologia este mai mult decât o disciplină – este o călătorie spre înțelegere. Este cheia care ne permite să pătrundem în noi înșine, să explorăm, să ne acceptăm și, în cele din urmă, să ne conectăm cu ceilalți. Fără ea, n-am putea înțelege profunzimea umană, iar fără înțelegere, nici arta, nici viața n-ar putea să-și atingă adevăratul sens.
℗PUBLICITATE
În activitatea ta, pare să existe o puternică înclinație către autoexplorare și cunoaștere de sine. Care sunt psihologii sau autorii din acest domeniu care te inspiră și a căror muncă o urmărești cu interes?
Primul nume care-mi vine în minte este Gabor Maté, un autor care m-a ajutat profund să înțeleg ce înseamnă o traumă – cum ea poate fi conștientizată, controlată și observată. Prin lucrările sale, Maté explorează legătura dintre traumă și sănătatea fizică sau mintală, iar ideea că traumele ne pot modela viața, dar și că le putem transforma în surse de învățare mi-a deschis ochii către o înțelegere mai profundă a sinelui.
Apoi, mă gândesc la Gáspár György, ale cărui cărți le-am citit cu mare interes. Gáspár m-a ajutat să realizez cât de mult pot influența experiențele din copilărie viața unui adult, că rănile emoționale pot fi vindecate dacă ai deschiderea și capacitatea de a înțelege. Că prin conștientizare și acceptare ne putem dezvolta și evolua.
Nu pot să nu-i menționez pe Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, doi titani ai psihologiei care mi-au influențat percepția asupra sinelui. Freud m-a ajutat să înțeleg importanța subconștientului și cum visele sunt o poartă către dorințele și temerile noastre ascunse. De cealaltă parte, Jung m-a ghidat să descopăr conexiunea cu sinele profund, prin arhetipuri și simboluri. Ideile lui despre inconștientul colectiv mi-au oferit o nouă perspectivă asupra felului în care ne conectăm cu lumea.
Îi menționez și pe Daniel Goleman, Peter K. Smith, Jean-Claude Abric, Dan Prelipcianu etc., care m-au ajutat să înțeleg cu adevărat felul în care mintea conduce emoțiile, dacă nu există suficientă informație pentru a observa ce, cum și de ce simți într-un fel sau altul.
Pentru mine, aceste voci au fost ca niște faruri în explorarea interioară. Ele m-au ajutat să mă apropii de sinele meu, să înțeleg că subconștientul meu analizează lucruri pe care, poate, rațiunea mea le-a evitat. Conștientul și inconștientul au devenit un dialog constant, unul care mi-a îmbogățit imaginația și m-a provocat să privesc dincolo de suprafață.
În psihoterapie există metoda numită „psihodramă“, care presupune „punerea în scenă“ a unor aspecte ale psihicului uman pentru a facilita vindecarea. În calitate de actor, ce simți că s-a vindecat sau s-a transformat în tine prin acest proces artistic?
Am simțit mereu că meseria pe care am ales-o nu a fost doar o alegere rațională, ci o chemare tăcută, dar adâncă. Deși cuvântul „chemare“ poate părea un clișeu, este singurul care poate cuprinde esența a ceea ce trăiesc acum. Încă din copilărie, am avut senzația că teatrul mă atrage într-un mod misterios, că este un drum care m-a ales pe mine, mai degrabă decât eu pe el. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că această atracție a fost mai mult decât o simplă dorință – a fost un destin, o vocație.
Teatrul m-a vindecat în moduri pe care nu le-am anticipat. M-a învățat să accept părți din mine pe care le respingeam, să înțeleg că o persoană poate suferi transformări profunde prin simpla schimbare a atitudinii, a comportamentului, a modului de a fi. Prin joaca autentică, printr-o coregrafie a sufletului, am descoperit că putem deveni altcineva, dar în același timp rămânem profund conectați la cine suntem. Am început să înțeleg că unele personaje sunt foarte aproape de mine, de trăirile mele cele mai intime, în timp ce altele par îndepărtate – însă acestea sunt, paradoxal, mult mai ușor de imaginat decât acelea care se hrănesc din esența mea.
De fiecare dată când mă implic într-un rol, simt cum mă purific, cum mă vindec. Este un proces continuu de curățare interioară, o călătorie în care mă descopăr pe mine, dar și pe cei care mă înconjoară, prin prisma personajului pe care îl interpretez.
Am scris o carte, Actorul cu sinele său – o metodă profundă de a înțelege și de a asimila un rol. În această lucrare, am explorat dimensiunea transcendentă a actorului, iar printr-o abordare mai profundă și mai intuitivă, fiecare actor poate învăța să se conecteze mai ușor la personajul pe care urmează să-l interpreteze.
De ce consideri că merită văzută piesa „Anna Karenina“ și ce ar putea descoperi publicul interesat de teorii psihologice sau preocupat de vindecarea sufletească?
În primul rând, mi se pare esențial faptul că, prin această dramatizare a spectacolului, apare un psiholog-personaj care pune față în față cele mai complexe colțuri ale personajelor principale din carte. Psihologul devine oglinda lor, iar eu am considerat întotdeauna că un psiholog este, de fapt, oglinda unui om. Este acea fereastră către sine, care nu judecă, dar ajută să vezi clar ceea ce, de multe ori, rămâne ascuns în umbrele conștiinței.
În momentul în care reușim să ne ridicăm deasupra dualității și să privim realitatea așa cum este ea – nici bună, nici rea, ci doar pur și simplu că este – atunci ajungem la acea stare profundă de conectare cu ceea ce suntem cu adevărat. Este momentul în care ne înțelegem nu doar ca indivizi, ci și ca parte dintr-un întreg, dintr-un flux universal al existenței.
Spectacolul Anna Karenina mi se pare extrem de relevant și astăzi, pentru că reflectă lupta interioară a fiecărei persoane care se confruntă cu propriile emoții, cu așteptările impuse de societate și cu presiunile lumii din jur. Este un spectacol care atinge o temă universală: fragilitatea și curajul uman de a se confrunta cu sinele, de a înfrunta imposibilul. În acest sens, mă bucur profund că această poveste poate arăta cum o persoană puternică, precum Anna, încearcă să evadeze din propria închisoare interioară. Chiar dacă destinul ei nu se încheie în mod ideal, ceea ce contează cu adevărat este că a încercat. Iar prin încercarea ei, avem dovada că, uneori, curajul de a lupta cu propriii demoni este cea mai mare victorie.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
