Râsul este soarele care alungă iarna de pe chipul omului

După articolul despre muzică pentru suflet, corp și spirit, revin cu un nou text despre comportamentele care ne pot ajuta în crearea unei mai bune relaționări cu noi înșine și cu cei din jur. Citeam de curând, mai bine zis reciteam, în cartea lui Susan Stiffelman – Parenting conștient – capitolul despre cum îi putem ajuta pe copii să facă față mai bine stresului și mi-am amintit brusc de una dintre rezoluțiile mele pentru 2018. Dincolo de aceea de a ține un discurs despre psihologia relațională într-o biserică, alături de alte câteva idei, pe lista mea de planuri mărețe pentru acest an era și DISTRACȚIA. Un cuvânt pe care intenționat am ales să-l scriu cu majuscule, deoarece este ceva ce știu că am de învățat de mai mulți ani și, totuși, uit atât de des de această parte a vieții.

Mult timp, mi s-a părut că distracția este o pierdere de vreme, că în această viață (cel puțin, pentru mine) nu-i loc de prosteală, hlizeală, ludic sau alte acțiuni care implică pierderea de vreme. Desigur, în timp ce scriu, realizez și eu cât de absurde pot să fie aceste idei puternic înrădăcinate în mintea mea – și, probabil, așa cum am mai pățit în ultima vreme, un amic sau vreun cunoscut se va deștepta să-mi spună că una predic și alta fac. Dar, sincer, oameni buni, faptul că predici o teorie sau explici rezultatele unor cercetări nu înseamnă că tu nu faci nicio greșeală sau abatere de la normă. Indiferent de eticheta de botez sau de cărțile citite, cu toții suntem imperfecți și predispuși la greșeli și alte astfel de căderi psihologice. Plus că (asta cred din ce în ce mai tare) fiecare orator sau speaker vorbește despre ceea ce are el însuși de învățat; și face din asta o meserie, pentru că undeva, în subconștient, știe că nevoia lui e mare și calea foarte lungă.

Dar, revenind la distracție, prima mea mare revelație despre cât de limitată e perspectiva mea asupra a ceea ce numim „fun“ a fost în urmă cu câțiva ani buni, pe vremea când o descopeream pe Brené Brown citindu-i cartea, Darurile imperfecțiunii – și, Doamne!, cât de puternic am reacționat când am ajuns la fraza în care dr. Brown descria cum distracția, odihna, prețuirea de sine, creativitatea și bucuria definesc acțiunile oamenilor de succes, care trăiesc din plin; iar perfecționismul, certitudinea, epuizarea, autosuficiența, adaptarea la mediu și dorința de a fi popular le sunt specifice oamenilor nefericiți, care fug de viață.

De atunci, mi-am promis să fiu mai atent la partea de distracție. Dar numai cu promisiunea am rămas… Deși recunosc că în 2017 m-am distrat mai mult decât în 2016, iar în 2018 mă descurc chiar mai bine la acest capitol decât o făceam în 2017. Dar, încă o dată, îmi este clar că drumul e lung. Asta, fiindcă deși cognitiv înțelegem foarte bine un lucru sau altul, nu avem nicio garanție că viața noastră se va schimba în mod concret. Pentru un astfel de miracol, este nevoie de intenție și acțiune. Așa că tot pentru a-mi susține materializarea rezoluției, am ales să scriu și acest text – care, din nou spun, este în primul rând pentru mine și abia apoi pentru cei ce simt sau trăiesc aceleași dificultăți în relația lor cu distracția.

Potrivit colegilor mei psihologi în domeniul cercetării și studiilor clinice, un copil de 4 ani râde în medie de 300 de ori pe zi; în timp ce o persoană ajunsă la 40 de ani își permite un astfel de „răsfăț“ de maximum 4 ori pe zi. Și când mă gândesc că nu mai am de mult 4 ani, simt că am ratat deja multe momente în care să fi râs bine și cu poftă. Pentru că… cine râde atunci când este îngrijorat sau supraocupat? Păi… probabil, multă lume, dar eu încă nu fac parte din acea categorie de temerari.

℗PUBLICITATE

---

---

Tot din cercetări reiese că râsul reduce stresul, sporește producția de endorfine, îmbunătățește circulația sângelui, crește numărul de anticorpi și ne face mai rezistenți în fața bolilor. Ca să nu mai spun că ne îmbunătățește dispoziția mentală și ne consolidează conexiunile cu cei din jur. Nu întâmplător, cresc șansele ca doi oameni să se îndrăgostească atunci când râd împreună – acest comportament social amplifică intimitatea și încrederea și ne face mai atractivi și mai interesanți. Se pare că glumele, bancurile și ghicitorile activează regiunile frontale ale creierului uman (atât al celui care le rostește, cât și al celui care le ascultă). Iar despre respectivele regiuni noi știm că sunt responsabile de managementul emoțiilor, planificarea obiectivelor de viață, anticiparea consecințelor, recunoștința față de partea frumoasă a vieții și multe alte funcții cognitive complexe.

Profesorul Louis J. Cozolino de la Universitatea Pepperdine din Los Angeles descrie în cartea sa, Predarea bazată pe atașament, beneficiile râsului – împărțite pe mai multe categorii:

1. Intelectuale: stimulează partea de cortex prefrontal (acest CEO al creierului uman); amplifică atenția, are rol în recuperarea informațiilor din memoria de lungă durată și într-o mai bună procesare a conceptelor noi.
2. Emoționale: oferă un sentiment de autonomie și stabilitate; îmbunătățește stima de sine, redă speranța și sporește nivelul de energie; reduce anxietatea, tensiunea, depresia și singurătatea;
3. Fizice: îmbunătățește respirația și funcționarea neurotransmițătorilor; întărește funcționarea imunității și relaxează musculatura.

Iar dacă mai facem și sex și ascultăm muzică, probabil că deja am dat dovadă de multă bunătate față de sine, care în mod cert ne va afecta în mod pozitiv atât raportarea la familie, cât și interacțiunea cu mediul profesional și comunitatea din care facem parte. Și astfel, ajungem din nou la concluzia că distracția este la fel de importantă ca munca și ca seriozitatea cu care ne îndeplinim responsabilitățile profesionale. Dar ceilalți nu se pot distra pentru noi; asta e o acțiune conștientă și, uneori, dificil de exersat, pe care o putem face doar pentru sine.

Așa că, nu uitați: oricât de grea e viața, nu strică puțin amuzament. Cum spunea Victor Hugo, „râsul este soarele care alungă iarna de pe chipul omului“.