fbpx
skip to Main Content

Despre moarte și a muri, de Elisabeth Kübler-Ross

Elisabeth Kübler-Ross a fost o psihiatră de origine elvețiană și una dintre primele persoane care a studiat și scris despre moarte, devenind populară pentru modelul de procesare a morții numit: „Cele Cinci Stadii ale Doliului“: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Deși este cunoscută în specială datorită acestei cărți, dr. Ross a primit numeroase premii pentru munca ei și a predat cursuri despre moarte și a muri unui număr de peste 125.000 de persoane în colegii, seminarii, școli medicale, spitale și instituții de asistență socială, inclusiv în cadrul Universității Harvard, în 1970.

De ce să citim această carte?

Nu cred că există subiect mai dificil, inconfortabil, înfricoșător și complex decât cel al morții. Însă, dacă ar fi să parafrazez o veche glumă, moartea este și singurul lucru de care putem fi siguri. Dr. Ross, prin simplitatea și umanitatea cu care vorbește despre moarte și a muri, ne invită să creăm un spațiu în noi înșine, pentru a ne gândi la propria mortalitate și la cea a celor dragi nouă, în timp ce ne dă instrumente de a scoate din tabu unul dintre cele mai importante lucruri. Indiferent dacă ne este sau nu confortabil să recunoaștem acest lucru, dacă ne gândim sau nu conștient la asta, modul în care ne raportăm la moarte este și modul în care ne raportăm la viață, întrucât, cel mai adesea, ceea ce facem are un sens și un scop. 

Despre viață și moarte în viziunea lui Elisabeth Kübler-Ross

„Cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut sunt cei care au cunoscut înfrângeri, suferință, luptă și pierdere și au găsit o cale de a ieși la lumină. Aceste persoane au o apreciere, sensibilitate și înțelegere a vieții care-i umple de compasiune, gentilețe și grijă iubitoare. A fi un om frumos nu e o întâmplare.“

„Realitatea este că vei jeli pentru totdeauna. Nu vei «trece peste» moartea unei persoane iubite; vei învăța să trăiești cu asta. Te vei vindeca și te vei reconstrui în jurul acestei pierderi suferite. Vei fi din nou întreg, dar nu vei mai fi niciodată la fel. Nici nu trebuie să fii la fel, nici nu ți-ai dori acest lucru.“

„Există doar două emoții: iubirea și frica. Toate emoțiile pozitive vin din iubire și toate cele negative vin din frică. Din iubire curg fericirea, mulțumirea, pacea și bucuria. Din frică vin furia, ura, anxietatea și vinovăția. Este adevărat că există doar două emoții primare, iubirea și frica. Dar este mai potrivit să spunem că există doar iubire sau frică, întrucât nu putem simți aceste emoții împreună, în același timp. Sunt opuse. Dacă trăim în frică, nu suntem într-un loc al iubirii. Atunci când suntem într-un loc al iubirii nu putem fi și într-un loc al fricii.“

„Pacienții mei m-au învățat nu cum să mor, ci cum să trăiesc.“

„Oare nu este războiul nimic altceva decât nevoia noastră de a ne confrunta cu moartea, de a o cuceri și de a o stăpâni și de a rămâne vii − un mod ciudat de a ne nega propria mortalitate?“

„Ar putea fi de ajutor dacă mai mulți oameni ar vorbi despre moarte și despre a muri ca despre o parte intrinsecă vieții, la fel de bine cum nu ezită să menționeze atunci când cineva așteaptă un copil.“

Privind soarele în față, de Irvin Yalom

Irvin Yalom este unul dintre cei mai cunoscuți psihiatri și psihoterapeuți contemporani, atât datorită lucrărilor sale de specialitate în domeniul psihoterapiei existențialiste și de grup, cât și pentru popularizarea psihoterapiei, prin abordarea diferitelor subiecte de ordin psihologic, în cărțile sale de ficțiune bazate pe munca sa de zeci de ani în cabinet. 

Preocuparea sa existențialistă cu privire la sensul vieții și moarte l-a făcut pe Yalom să abordeze adesea tema morții în cărțile sale, indiferent dacă într-un mod fictiv sau științific. Potrivit lui Yalom, doar atunci când ne vom confrunta cu propria noastră mortalitate ne vom putea rearanja prioritățile, vom putea să ne raportăm diferit la viață, la cei pe care îi iubim și la propria noastră persoană.

De ce să citim această carte?

Cel mai adesea, frica de moarte se traduce și în frica de a ne gândi la moarte, de a vorbi despre moarte sau de a citi despre moarte. E ca și cum dacă ne gândim la moarte îi grăbim venirea, când, în realitate, negarea ei nu face decât să ne împiedice să fim complet prezenți în propriile noastre vieți. Perspectiva lui Yalom este una existențialistă: nu avem cum să trăim pe deplin, dacă nu ne confruntăm cu propria mortalitate, dacă nu devenim conștienți de faptul că moartea este singurul dat cert al existenței și că doar conștienți de el putem să luăm decizii cu privire la propria viață și deplinătatea cu care alegem să trăim. Doar în fața morții ne putem gândi la sensul vieții și doar atunci când putem sta cu această frică existențială, putem fi liberi de a alege ce să facem cu timpul pe care îl avem la dispoziție. 

Despre viață și moarte în viziunea lui Irvin Yalom

„…cu cât este mai trăită viața ta, cu atât mai mare va fi anxietatea în fața morții. Cu cât vei eșua în a-ți trăi viața pe deplin, cu atât îți va fi mai frică de moarte.“

„Conștiința de sine este un dar suprem, o comoară la fel de prețioasă ca viața. Asta ne face pe noi oameni. Dar vine cu un mare preț: rana mortalității. Existența noastră este pentru totdeauna umbrită de faptul că știm că vom crește, vom înflori și, inevitabil, ne vom micșora și vom muri.“

„Cred că ar trebui să ne confruntăm cu moartea așa cum ne confruntăm și cu alte frici. Ar trebui să contemplăm la ultimul final, să ne familiarizăm cu el, să-l disecăm și să-l analizăm, să reflectăm la el și să renunțăm la distorsiuni îngrozitoare, dar copilărești despre moarte. Haideți să nu concluzionăm că moartea este prea îngrozitoare pentru a fi suportată, că doar gândul la moarte ne va distruge, că această tranziție trebuie negată, că adevărul va reduce viața la ceva fără sens. O astfel de negare vine mereu cu un cost − îngrădirea lumii interioare, încețoșarea vederii, aplatizarea propriei rațiuni. Ultima auto-iluzionare ne ajunge din urmă.“

„… cu toate că fizicalitatea morții ne distruge, ideea de moarte ne salvează.“

„Fiecare alegere presupune o renunțare, și fiecare renunțare ne face conștienți de limitare și temporalitate.“

Anul gândirii magice, de Joan Didion

Joan Didion a fost o jurnalistă și o scriitoare americană cunoscută pentru neînfricarea cu care aborda orice subiect, fie el social, monden sau politic. A câștigat numeroase premii de-a lungul carierei sale de peste șaptezeci de ani, însă a devenit cu adevărat cunoscută pentru modul în care a scris autobiografic despre moartea soțului și apoi a fiicei sale și despre procesul ei de doliu, cartea ei fiind una dintre puținele care abordează cu atât de multă profunzime, atenție științifică și subiectivitate umană o temă atât de controversată și temută. 

De ce să citim această carte?

Indiferent dacă te-ai confruntat sau nu cu pierderea unei persoane dragi, prin separare sau moarte, Anul gândirii magice te poate ajuta să creezi un spațiu de pregătire interioară pentru inevitabilitatea morții sau te poate ajuta să te simți mai puțin singur și izolat în suferința și doliul tău. Viteza cu care se mișcă totul în societatea actuală ne face, adesea, să minimizăm procesul de doliu și să pretindem că suntem bine și pregătiți să fim productivi mult mai devreme decât am simți. Joan Didion ne invită într-o lume pe care adesea o evităm − o lume a suferinței, a neputinței și a deznădejdii, a dorului și a lipsei sensului, dar și a resurselor și a conexiunii cu ceilalți, cu natura, cu adevărurile de neschimbat ale vieții și, la rândul ei, ne însoțește în propriile noastre procese prin oferirea de informații și pași, dar mai ales prin împărtășirea propriilor trăiri și mecanisme de a trece prin doliu. 

Despre viață și moarte în viziunea lui Joan Didion

℗PUBLICITATE



„Ne lipsește o singură persoană și întreaga noastră lume devine goală.“

„Doliul se dovedește a fi un loc pe care nu-l cunoaște niciunul din noi până nu ajunge acolo. Anticipăm (știm) că cineva apropiat nouă ar putea muri, dar nu ne uităm mai departe de primele câteva zile sau săptămâni ce ar urma unei asemenea morți imaginate. Interpretăm greșit chiar și natura acelor câteva zile sau săptămâni. Ne putem aștepta la șoc, dacă moartea e subită. Nu ne așteptăm ca acest șoc să fie paralizant și dezorganizat atât pentru corp, cât și pentru minte. Ne putem aștepta să fim prosternați, inconsolabili, înnebuniți de pierdere. Nu ne așteptăm să fim cu adevărat nebuni, cumpărători calmi care cred că soțul se va întoarce în curând și va avea nevoie de pantofi.“

„… suntem ființe mortale imperfecte, conștiente de această mortalitate chiar și când o negăm, păcăliți de propriile noastre complicații; atât de ciudați, încât până și când ne deplângem pierderile, ne plângem, de bine, de rău, și pe noi înșine, așa cum suntem, așa cum nu mai suntem, așa cum, într-o zi, nu vom mai fi deloc.“

„Doliul este diferit. Doliul nu are distanță. Doliul vine în valuri, paroxistic, o înțelegere bruscă care înmoaie genunchii și orbește privirea și șterge cotidianul vieții.“

„Am învățat să găsesc același sens și în ritualurile repetate ale vieții domestice. Să pun masa. Să aprind lumânările. Să fac focul. Să gătesc. Toate acele sufleuri, toate acele crème caramel, toate acele daubes și albóndigas și gumbos. Să spăl lenjeria, să aranjez prosoapele curate, să pun deoparte lămpi, în caz de furtună, și să strâng suficientă apă și mâncare, pentru a ne fi de ajuns în orice tip de eveniment geologic ne-am trezi. M-am ancorat în aceste fragmente împotriva ruinelor mele, acestea sunt cuvintele care mi-au venit în minte atunci. Aceste fragmente contau pentru mine. Credeam în ele. Că puteam să găsesc sens în natura intens personală a vieții de soție și de mamă nu suna inconsistent cu a găsi sens în vasta indiferență a geologiei și a fotografiilor de test.“

O chestiune de viață și de moarte, de Irvin Yalom și Marilyn Yalom

Irvin și Marilyn Yalom s-au cunoscut când aveau cincisprezece ani și au fost parteneri de viață pe viață, până la moartea lui Marilyn, în noiembrie 2019, la 87 de ani. Dacă Irvin este unul dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți, soția sa, Marilyn a fost o scriitoare feministă și om de istorie, predând în universități renumite precum Stanford sau California State University. Atunci când a aflat că este bolnavă, Marilyn i-a propus soțului ei să scrie o carte împreună, despre experiența lor comună cu boala ei, ceea ce au și făcut. Fiecare dintre ei își descrie pe rând experiența și trăirile până la moartea ei, cartea finalizându-se cu câteva capitole în care Irvin descrie procesul său de doliu după pierderea lui Marilyn. 

De ce să citim această carte?

Moartea și doliul sunt experiențe atât de subiective și intime, încât rar avem acces, cu adevărat, la ce se întâmplă în mintea și sufletul unei persoane care se apropie de moarte și ale celor care-i însoțesc și le supraviețuiesc. Cred însă că a vorbi și a scrie despre asta normalizează și umanizează un proces natural și inevitabil al vieții și ne poate ajuta să ne simțim mai puțin izolați și singuri în suferința noastră. Modul extraordinar în care Irvin și Marilyn au ales să se uite la viața lor împreună, la viața lor interioară și separată, la ce înseamnă unul pentru celălalt, la ce au construit împreună, la ce ar fi putut face altfel, la toate emoțiile copleșitoare și la cum se confruntă cu ele este un exemplu de bune practici în ceea ce privește curajul de a te confrunta cu ceea ce nu poți schimba, indiferent cât de dificil și de necuprins poate părea. Nu înseamnă că trebuie să facem cu toții ca ei sau că acest lucru este mereu posibil, însă cred că e o perspectivă cu adevărat umană, aceasta de a vorbi chiar și despre lucrurile care ne dor, nu doar de a le ascunde sub covor și a le plânge pe la colțuri, singuri și neconsolați. 

Despre viață și moarte în viziunea lui Irvin și Marilyn Yalom

„Doliul este prețul pe care îl plătim pentru curajul de a fi iubit.“

„Este cel mai înfiorător dintre momente. Moartea lui Marilyn este, acum, vizibilă la orizont, devenind tot mai apropiată și infiltrându-se în fiecare decizie, indiferent cât de mică sau mare. Bea ceai Earl Grey și atunci când văd că mai rămân doar două pliculețe, mă duc la magazin să mai cumpăr. Dar câte? Nu mai bea nimeni din casă ceai. Sunt douăzeci de pliculețe în fiecare cutie. Mi-e frică că ea nu va trăi mai mult de câteva zile și, cu toate astea, cumpăr două cutii − patruzeci de pliculețe de ceai − o rugăminte magică de a o mai ține cu mine puțin.“

„Mulți dintre primii exploratori din domeniul meu − Sigmund Freud, Anna Freud, Melanie Klein, John Bowlby − au concluzionat faptul că trauma timpurie, chiar și cea din arii preverbale, lasă urme, adesea urme de neșters asupra confortului, ușurinței și stimei de sine a adultului, chiar și la vârste înaintate.“

„Acestea sunt momente de la om la om: nu atât de mult de la terapeut la client și aceste momente au făcut diferența pentru mine (și pentru clienții mei). Este foarte înduioșător de știut că și atunci când greșești (ex. ființă umană) putem să îndreptăm lucrurile, prin autenticitate și blândețe.“

Cele cinci invitații, de Frank Ostaseski

Frank Ostaseski este un profesor budist și director fondator al Zen Hospice Project din San Francisco, ce și-a dedicat viața înțelegerii, studierii și însoțirii persoanelor care sunt pe moarte sau care au pierdut pe cineva drag, printr-un proces de îngrijire bazat pe prezență conștientă și compasiune. Frank Ostaseski dezvoltă numeroase programe, scrie articole, cărți și susține cursuri cu accent pe importanța pe care o au înțelegerea și acceptarea morții pentru modul în care ne putem trăi viața, cu mai multă iubire și compasiune. 

De ce să citim această carte?

A scris Gáspár despre cartea asta că „reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care cineva le-a făcut, vreodată, vieții“ și cred că așa este. Nu putem, cu adevărat, să iubim viața, dacă nu o cunoaștem și nu o acceptăm pe deplin, iar moartea este o certitudine a vieții. Întrucât trăim într-o lume grăbită și într-o continuă căutare a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, avem nevoie de ancore și ghidaj atunci când încercăm să ne uităm la lucruri dintr-o perspectivă mai nepopulară − a accepta faptul că moartea nu ne așteaptă la capătul drumului, ci ne însoțește mereu, după cum spune Ostaseski, și ne influențează percepția și acțiunile de zi cu zi. Aceste invitații pe care ni le oferă autorul ne pot fi însoțitoare către o deschidere mai mare spre a deveni conștienți de noi în lume și de cum anume putem deveni mai autentici și mai prezenți în propria noastră viață, dar și spre a-i invita pe ceilalți la un „împreună“, mai plin de compasiune, vulnerabilitate și realitate. 

Despre viață și moarte în viziunea lui Frank Ostaseski

„Vezi acest pahar? − mă întreabă. Iubesc acest pahar. Conține apa în mod admirabil. Atunci când soarele strălucește asupra lui, reflectă lumina atât de frumos. Când îl lovesc ușor, scoate un sunet minunat. Și, cu toate acestea, pentru mine, paharul acesta este deja spart. Când vântul îl răstoarnă sau cotul meu îl dă jos de pe raft sau cade la pământ și se sparge în bucăți. Îmi spun: «Bineînțeles». Dar când înțeleg că acest pahar este deja spart, fiecare minut cu el este prețios.“

„Putem valorifica conștientizarea morții pentru a aprecia faptul că suntem vii, pentru a încuraja explorarea de sine, pentru a ne clarifica valorile, pentru a găsi sens și pentru a genera acțiuni pozitive. Este impermanența vieții cea care ne oferă perspectivă. Pe măsură ce intrăm în contact cu natura precară a vieții, ajungem, de asemenea, să-i apreciem prețiozitatea. Atunci nu mai vrem să pierdem niciun minut. Vrem să intrăm în viețile noastre cu totul și să le folosim într-o manieră responsabilă. Moartea este un bun companion pe calea vieții, astfel încât să trăim bine și să murim fără regrete.“

„Cu cât devin mai permeabil, cu atât mai mult realizez că noi, oamenii, suntem ghemuri de condiții întotdeauna schimbătoare. Ar fi bine să ne privim cu mai multă ușurință. A ne lua prea în serios nu face decât să provoace suferință. Ne spunem că suntem în control: «Pune-ți centura! Fă treaba!» Când, în realitate, suntem destul de neputincioși, supuși evenimentelor care au loc în jurul nostru. Dar această neputință ne pune în contact cu propria noastră vulnerabilitate, care poate fi o ușă către trezire, către o intimitate mai profundă cu realitatea.“

„Nu sunt un romantic când vine vorba de moarte. Este o muncă grea. Poate cea mai grea muncă pe care o avem de făcut în viața asta. Și nu iese mereu bine. Poate să fie tristă, crudă, răvășitoare, frumoasă și misterioasă. Dar în principiu e doar normală. Cu toții vom trece prin asta. Niciunul din noi nu va pleca de aici viu.“

„Iubirea este cea care ne ajută să ne acceptăm pe noi, să ne acceptăm viețile și să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt. Atunci când ceva nedorit − cum e moartea, boala, pierderea unui serviciu sau a unei relații − se apropie, este normal ca frica să scoată capul. În astfel de momente avem nevoie să găsim o parte din noi căreia nu îi este frică. Atunci când îți este frică, nu știi că îți este frică? Asta înseamnă că există o parte în tine, acea parte care este martoră a fricii, căreia nu îi este frică. Nu este cuprinsă de frică. Putem să învățăm să ne raportăm la gândurile dificile, la emoțiile puternice și la situațiile provocatoare din punctul de avantaj al martorului, al conștientizării pline de iubire.“

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0