#RecomandareaSabinei: Cărți dătătoare de încredere la început de an

Omul în căutarea sensului vieții, Victor Frankl

Victor Frankl a scris, poate, una dintre cele mai puternice cărți-mărturie din perioada Holocaustului. Frankl a fost un neurolog și psihiatru austriac și supraviețuitor a patru lagăre de concentrare, printre care și Auschwitz. După încheierea războiului, a devenit șeful departamentului de neurologie la Vienna Polyclinic Hospital și, în paralel, a lucrat ca psihiatru în practică privată, unde a dezvoltat o formă de psihoterapie, cu baza în propria sa experiență din timpul războiului, numită logoterapie, sau psihoterapie existențialistă. Frankl considera că vinovăția, suferința și moartea sunt niște date inevitabile ale vieții, pe care nu le putem ocoli, considerând că fundamentală în existența omului este poziționarea sa față de patru mari concepte: izolarea, sensul vieții, libertatea și moartea.

De ce să citim această carte?

Cartea lui Frankl este parte autobiografie, parte introducere în psihoterapia existențialistă și cuprinde, cumva, crezul său despre lume și viață. Capacitatea lui Frankl de a surprinde cu curiozitate detașată, cum o numește el, ceea ce a trăit în lagărele prin care a fost închis, fina observație a oamenilor din ambele tabere, filosofia de viață pe care a dezvoltat-o, de care s-a ancorat și prin care a încercat să-i ancoreze și pe alții sunt doar câteva dintre motivele pentru care consider că este o carte de căpătâi pentru cei urmăriți de întrebări despre sensul vieții sau doar copleșiți de contradicțiile, confuziile și vulnerabilitatea pe care existența o presupune. 

Despre noi, oamenii, în viziunea lui Frankl: 

• „Da, omul se poate adapta la orice, însă nu ne întreba cum.“
• „Am realizat atunci sensul celui mai mare secret oferit lumii de poezie, gândire și credință: mântuirea omului e posibilă numai prin iubire și cu iubire. Am înțeles cum un om care nu mai are nimic pe lumea asta poate să cunoască fericirea, fie și numai pentru o clipă, când se gândește la persoana iubită. În dezolarea cea mai crâncenă, când omul nu se poate exprima pe sine prin acțiuni pozitive, când singura lui realizare este suportarea corectă – onorabilă – a suferinței, într-o asemenea postură, omul poate ajunge la împlinire prin contemplarea iubitoare a imaginii persoanei iubite.“
• „Noi, cei care am trecut prin lagăre, ne amintim de cei care mergeau din baracă în baracă ca să-i consoleze pe ceilalți, oferindu-le și ultimul colț de pâine. Poate că nu au fost numeroși, dar existența lor atestă faptul că un om poate să piardă orice, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane – alegerea răspunsului în orice situație, alegerea felului propriu de a reacționa.“
• „Suferința este o componentă structurală a vieții, la fel ca destinul și moartea. Viața umană nu poate fi completă fără suferință și moarte.“
• „În cele din urmă, omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieții, ci să recunoască că el este cel întrebat. Pe scurt, fiecare om este chestionat de viață, iar la întrebările vieții se răspunde cu răspunsurile propriei vieți; a vieții căruia individul îi poate răspunde doar prin asumarea responsabilității. Logoterapia consideră că esența existenței umane este responsabilitatea.“

Alegerea, Edith Eva Eger

Edith Eva Eger avea doar 16 ani când a fost deportată împreună cu una dintre surori și familia la Auschwitz. Doar ea și sora ei au supraviețuit emigrând întâi în Cehoslovacia și apoi în Statele Unite, unde Edith a ajuns să studieze psihologia, să se confrunte cu propriul trecut și să-și transforme povestea de viață într-o formă de terapie bazată pe libertatea noastră de a alege. Are o poveste fascinantă și un mod uimitor de a o pune în cuvinte, autobiografia ei fiind de-a dreptul copleșitoare atât din punct de vedere al atrocităților prin care a trecut, cât și al puterii ei de a se ridica deasupra suferinței și a o metamorfoza în speranță, acceptare, dezvoltare și transformare.

De ce să citim această carte?

La un moment dat, în carte, Edith povestește despre cum, uneori, oamenii îi spun după ce-i aud povestea că ei nu își pot închipui cum a supraviețuit ea acolo și că, în comparație cu ea, problemele lor sunt mici și se simt rușinați de ea. Însă Edith le răspunde și ne răspunde și nouă, tuturor, că, într-un fel sau altul, cu toții putem fi și suntem uneori prizonierii unui lucru: ai unor situații care ni se par fără ieșire, ai unor gânduri care ne obsedează și ne blochează, ai unor frici care ne urmăresc neîncetat și ne ghidează alegerile și că fiecare, în felul nostru, ne confruntăm cu alegeri de moment care ne pot schimba cursul vieții și ne pot elibera din prizonierat. Prizonieratul ei a fost la Auschwitz, dar și în rușinea, vinovăția și frica ce au urmărit-o ani de zile. Prizonieratul nostru poate e diferit, indiferent dacă vine din interior sau din exterior, dar avem mereu cel puțin o alegere – și, într-un mod clar, empatic și viu, Edith și-a pus experiența și speranța în cuvintele ei pentru noi. 

Despre noi, oamenii, în viziunea lui Eger: 

℗PUBLICITATE

---

---

• „Ironia libertății este aceea că este mai greu să-ți găsești sensul și speranța. Acum trebuie să mă împac cu faptul că cel pe care îl voi alege drept soț nu-mi va cunoaște părinții. Dacă voi avea vreodată copii, aceștia nu-și vor cunoaște bunicii. Nu mă doare doar pierderea pe care am suferit-o eu. Ci felul în care ea se perpetuează în viitor.“
• „Cât de ușor putem transforma și cea mai caldă și sigură familie într-un fel de otravă. Ne bazăm pe vechile noastre mecanisme de protecție. Devenim persoanele care credem că avem nevoie să devenim pentru a le face altora pe plac.“
• „Dar, în timp, am învățat că pot alege cum să reacționez la trecut. Pot fi profund nefericită sau plină de speranță – pot fi deprimată sau veselă. Mereu vom avea această alegere, oportunitatea de a prelua controlul. Sunt aici, acesta este prezentul, am învățat să-mi spun mie însămi, iar și iar, până când sentimentul dureros de panică începe să dispară.“
• „Suntem înfometați. După aprobare, atenție, afecțiune. Suntem înfometați după libertatea de a accepta viața și de a ști cu adevărat cine suntem, de a fi noi înșine.“

Jurnalul Annei Frank, Anne Frank 

Cine nu a auzit, oare, de Anne Frank? Adolescenta care și-a petrecut doi ani din viață ascunsă, împreună cu familia, într-o anexă construită de tatăl său și câțiva oameni de bine, scriind într-un jurnal despre experiențele ei de zi cu zi, despre gândurile, emoțiile și frământările ei, dar mai ales despre speranțele ei pentru propriul viitor și cel al omenirii. Își dorea să devină jurnalistă sau scriitoare și, cel mai probabil, ar fi devenit una incredibilă indiferent ce ar fi ales. Singurul supraviețuitor al familiei a fost Otto, tatăl lui Anne, cel care i-a păstrat memoria vie și a rămas implicat în curarea muzeului care-i poartă numele în speranța că, citindu-i jurnalul, oamenii vor deveni mai conștienți cu privire la pericolul discriminării, rasismului și al urii. 

De ce să citim această carte?

Cred că cititul este unul dintre cele mai la îndemână moduri de a ne exersa empatia și a ne deschide mintea. Fiecare dintre noi ne-am dorit, cu siguranță, să putem citi gândurile oamenilor din jurul nostru pentru a avea acces la lumile lor interioare și a-i înțelege mai bine sau pentru a ne înțelege pe noi mai bine. Citind, mai ales jurnale, memorii și autobiografii, avem acces tocmai la aceste lumi interioare: lumi similare lumii noastre psihice sau cu totul diferite de a noastră. Jurnalul Annei Frank este o mărturie de o puritate și o maturitate rar întâlnită la o vârstă atât de fragedă. Ne invită la o incursiune cutremurătoare în lumea interioară a unui copil care este adesea speriat și neputincios, dar care se agață de speranță și își găsește o ancoră în conversațiile pe care le poartă cu ea însăși despre lume. 

Despre noi, oamenii, în viziunea lui Frank: 

• „Ajungi să cunoști bine oamenii abia după ce te-ai certat zdravăn cu ei o dată. Abia atunci poți să le judeci caracterul.“
• „Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.“
• „O religie, nu contează care, îi ține totuși pe oameni pe calea cea bună. Nu e vorba de frica de Dumnezeu, ci de înalta prețuire a onoarei și conștiinței proprii. Ce frumoși și buni ar fi toți oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, și-ar rememora întâmplările zilei și apoi ar analiza cu atenție ce a fost bun și ce a fost rău în ceea ce au făcut.“
• „Seara, când stau culcată în pat și-mi termin rugăciunea spunând îți mulțumesc pentru tot ce-i bun, drăguț și frumos, jubilez în sinea mea. Atunci mă gândesc la «ce-i bun» în clandestinitate, la sănătatea mea și la întreaga mea ființă, la ce are drăguț Peter, la ce-i încă mic și fragil și căruia noi încă nu îndrăznim să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire și la «ce-i frumos», asta însemnând lumea, natura și frumusețea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună. Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumusețea încă prezentă. În asta constă în bună măsură diferența dintre mama și mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: «Gândește-te la toate nenorocirile din lume și fii fericită că nu treci tu prin ele.» Sfatul meu este: «Ieși afară, mergi în câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine, în jurul tău și fii fericită!»“

Pianistul, Władysław Szpilman

Władysław Szpilman, pianist și compozitor de origine polonă și cunoscut mai ales prin intermediul filmului Pianistul, în regia lui Roman Polanski. Augobiografia sa, apărută inițial în alte versiuni și cu alte titluri (Moartea unui oraș, Miraculoasa supraviețuire), vorbește despre prietenie, și sacrificiu, și singurătate absolută, și pasiune pentru muzică, și încredere, și speranță. Władysław a supraviețuit cu ajutorul prietenilor din lumea muzicii și din umanitatea regăsită a unui ofițer neamț îndrăgostit de muzică. Dacă scrisul a fost o ancoră pentru Anne Frank, muzica a fost una pentru Władysław Szpilman.

De ce să citim această carte?

Este o poveste incredibilă cea a lui Szpilman, cu adevărat o supraviețuire miraculoasă. Profunzimea singurătății sale, a dependenței de cei câțiva oameni în care a ales să aibă încredere, deznădejdea și disperarea, durerea și neputința, foamea, frigul și durerea fizică, dar și încrederea și speranța, lupta și reziliența sa, toate acestea sunt descrise cu așa acuratețe, că uneori pare de necrezut că cineva ar fi putut trăi toate aceste lucruri și să găsească suficiente resurse încât să trăiască și să le povestească. 

Despre noi, oamenii, în viziunea lui Szpilman:

• „Și acum eram mai singur, presupun, decât oricine pe lumea asta. Până și creația lui Defoe, Robison Crusoe, prototipul solitarului ideal, putea spera să întâlnească o altă ființă umană. Crusoe se înveselea pe sine gândindu-se că un astfel de lucru s-ar putea întâmpla în orice zi și asta l-a făcut să meargă înainte. Însă dacă oricare dintre oamenii din jurul meu la momentul actual s-ar apropia de mine, ar trebui să fug și să mă ascund într-o frică de moarte. Trebuia să fiu singur, în întregime singur, dacă voiam să trăiesc.“
• „Viața unei ființe umane, ce să mai vorbim de libertatea personală, este o chestiune fără importanță. Dar iubirea de libertate este nativă pentru fiecare ființă umană și fiecare națiune și nu poate fi suprimată pe termen lung. Istoria ne învăță că nicio tiranie nu a supraviețuit. Și acum avem sânge vinovat pe conștiință pentru nedreptatea groaznică de a fi omorât locuitori evrei.“
• „De ce a trebuit să ni se întâmple asta până la umră? Pentru că umanității trebuie să i se arate unde a adus-o propria lipsă de Dumnezeu.“