fbpx
skip to Main Content

De neîmblânzit, de Glennon Doyle

Glennon Doyle este o autoare și activistă din S.U.A. A devenit cunoscută ca urmare a alegerii de a-și împărtăși gândurile și trăirile în scris, pe un blog ale cărui postări au devenit atât de cunoscute, încât s-au transformat în carte. Cărțile lui Glennon sunt un amestec de autobiografie, feminism, aforisme și mesaje motivaționale, dar și o critică la adresa unor prejudecăți și mentalități învechite de a privi oamenii, relațiile dintre ei și viața ca atare, iar De neîmblânzit a fost pe locul I în lista celor mai citite cărți a binecunoscutei publicații New York Times. 

De ce să citim această carte? 

Glennon Doyle este considerată una dintre cele mai influente voci ale momentului, atât pentru subiectele pe care le atinge în cărțile și discursurile sale publice, cât și pentru transparența, modul direct și unicitatea cu care o face. În De neîmblânzit, Glennon Doyle spune povestea unei femei și a procesului său de cunoaștere, descoperire și independență față de așteptările, etichetele, normele impuse din exterior asupra sa – este un soi de manifest de rebeliune, independență și regăsire a puterii de gândire, trăire și libertatea de a face alegeri în propriii termeni. Nu este nevoie să fi trecut prin lucruri similare sau să fii de acord cu tot ceea ce spune, pentru a-i aprecia această aventură în „călătoria eroului“ și modul în care este, în același timp, fermă și blândă, curajoasă și vulnerabilă, înțeleaptă și răsfățată și în toate modurile în care poate fi o persoană, atunci când își dă voie să se exprime cu curiozitate și acceptare față de propriul proces de a fi în lume.

Despre viață, în viziunea lui Glennon Doyle

„Acestă viață este doar a mea. Așadar, am încetat să le cer oamenilor direcții spre locuri în care n-au fost niciodată.“

„Nu ne-am născut neîncrezători și temători de noi înșine. Asta face parte din îmblânzirea noastră. Am fost învățate să credem că cine suntem în starea noastră naturală e rău și periculos. Ne-au convins să ne fie frică de noi înșine. Așa că nu ne onorăm corpurile, curiozitatea, foamea, judecata, experiența sau ambiția. În schimb, ne închidem sub lacăt adevăratul sine. Femeile care sunt cele mai bune la acest act al dispariției primesc cele mai mari laude: este atât de lipsită de egoism. Îți poți imagina? Întruchiparea feminității este să-ți pierzi, cu desăvârșire, sinele. Acesta este scopul final al fiecărei culturi patriarhale. Întrucât o cale foarte eficientă de a le controla pe femei este să le convingi să se controleze singure.“

„Dacă te simți inconfortabil – dureri profunde, furie, dorință, confuzie – nu ai o problemă, ai o viață. A fi om nu este dificil pentru că faci ceva greșit, ci pentru că faci ceva corect. Nu vei schimba niciodată faptul că a fi om este dificil, astfel încât e nevoie să schimbi ideea că ar fi trebuit să fie, cândva, mai ușor.“

„Binecuvântați sunt cei suficient de curajoși să facă lucrurile ciudate, întrucât ei sunt cei care ne trezesc și ne mișcă înainte.“

„Nu ești aici pentru a-ți pierde timpul decizând dacă viața mea este suficient de adevărată și frumoasă pentru tine. Ești aici pentru a decide dacă viața ta, relațiile și lumea ta sunt suficient de reale și frumoase pentru tine.“

„Sunt dispusă să pierd orice necesită să ascund orice parte din mine.“

Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong

Ocean Vuong este un poet, eseist și prozator de origine vietnamez-americană. A câștigat numeroase premii, printre care bursa MacArthur „Genius“ Grant, una dintre cele mai prestigioase burse din S.U.A., a fost în top 10 cele mai bune cărți ale anului 2016, potrivit New York Times, iar cărțile sale au fost traduse în peste 36 de limbi. 

De ce să citim această carte? 

Ocean Vuong explorează tematici ca transformarea, dorința și pierderea violentă în scrierile sale. A fost primul membru al familiei sale care a învățat să scrie și să citească, la vârsta de 11 ani și această descoperire a devenit modul său de a se exprima și de a se înțelege pe sine și lumea din jur. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este inspirată din viața sa ca tânăr queer, înconjurat de disperare, adicție, confuzie, intensitate emoțională, depășirea unor suferințe profunde post război și ca urmare a imigrării și a conturării propriei identității. Proza lui Ocean Vuong este poetică și puternică și vorbește, la un nivel foarte intim, despre trăiri pe care uneori ne este greu să ni le recunoaștem nouă înșine. 

Despre viață, în viziunea lui Ocean Vuong

„Se spune că nimic nu ține o veșnicie, dar doar se tem că va ține mai mult decât pot ei să iubească.“

„Deoarece apusul, ca și supraviețuirea, există doar pe marginea propriei dispariții. Pentru a putea fi strălucitor, trebuie mai întâi să fii văzut, dar să fii văzut te pune în poziția de a fi vânat.“

„Prea multă bucurie, jur, este pierdută în disperarea noastră de a o păstra.“

„Încercăm să păstrăm viața chiar și atunci când știm că nu are nicio șansă de a-și răbda corpul. Îi dăm de mâncare, îl ținem în confort, îi facem baie, îi dăm medicamente, îl mângâiem, chiar îi cântăm. Avem grijă de aceste funcții vitale nu pentru că suntem curajoși sau altruiști, ci pentru că, asemenea respirației, este cel mai fundamental act al speciei: să susținem corpul până când timpul îl lasă în urmă.“

„Sunt substanțele chimice din creierul nostru, asta spun. Am substanțele greșite, Ma. Sau, altfel spus, nu am suficiente de un fel sau altul. Au o pastilă pentru asta. Au o întreagă industrie. Fac milioane. Știai că oamenii se îmbogățesc de pe urma tristeții? Aș vrea să întâlnesc un milionar de tristețe americană. Vreau să-l privesc în ochi, să dau noroc cu el și să-i spun: «a fost o onoare să fiu de folos țării».“

„Chestia este că nu vreau ca tristețea să-mi fie înlăturată, așa cum nu vreau nici ca fericirea să-mi fie înlăturată. Ambele sunt ale mele. Eu le-am făcut, la naiba. Și dacă exaltarea pe care o simt nu este un alt «episod bipolar», ci ceva pentru care am luptat din greu? Poate că sar în sus și-n jos și te sărut prea apăsat pe gât când aflu, venind acasă, că e seara de pizza pentru că, uneori, seara de pizza e mai mult decât suficient – este cel mai de încredere și plăpând far. Și ce dacă alerg afară pentru că luna este, în seara asta, uriașă și ridicolă deasupra pinilor, ca în cărțile pentru copii, și vederea ei este o sferă ciudată de medicament?

E ca atunci când tot ceea ce vezi în fața ta este o stâncă în mare și apoi apare acest pod strălucitor de nicăieri și alergi cât poți de repede pentru a-l traversa știind că, mai devreme sau mai târziu, va fi o altă stâncă pe partea cealaltă. Și dacă tristețea mea nu este decât cel mai brutal profesor al meu? Și lecția e mereu asta: nu trebuie să fii ca bivolii. Poți să te oprești.“

„Nu este acesta cel mai trist lucru din univers, Ma? O virgulă forțată să fie un punct?“

Lecții de magie, de Elizabeth Gilbert 

Elizabeth Gilbert este jurnalistă și scriitoare, cunoscută în special pentru cartea sa, Mănâncă, roagă-te, iubește, roman ce s-a vândut în mai mult de 12 milioane de exemplare, în peste 30 de limbi, dar și pentru numeroasele sale discursuri și interviuri cu privire la pasiune, creativitate și scris. Cartea Lecții de magie a fost numărul I pe lista celor mai bune cărți ale New York Times încă de la apariție.

De ce să citim această carte? 

Elizabeth Gilbert a reușit să scrie despre relațiile oamenilor cum puțin autori au făcut-o în ultimii ani: cu o sinceritate debordantă, asumată, reală și neînfricată. A scris despre relațiile oamenilor cu ei înșiși, cu ceilalți sau cu propria misiune în lume și cu lumea, într-un mod simplu și cu care cititorilor le-a fost ușor să rezoneze și să se regăsească. Iar Lecții de magie este o carte despre curiozitate și empatie și curaj. Gilbert consideră că în fiecare dintre noi există niște „bijuterii rare“, indiferent dacă avem talent artistic sau scriitoricesc sau o minte focusată pe soluții sau un spirit antreprenorial sau oricare ar fi lucrul spre care avem chemare, înclinație și dorință de explorare și într-un mod optimist și generos, împărtășește cu cititorii cum a fost procesul său în relație cu inspirația și disciplina. 

℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



Despre viață,  în viziunea lui Elizabeth Gilbert

„A recunoaște că reacțiile oamenilor nu îți aparțin este singura cale sănătoasă de a crea. Dacă oamenii se bucură de ceea ce ai creat, minunat. Dacă oamenii ignoră ceea ce ai creat, păcat. Dacă oamenii nu înțeleg ceea ce ai creat, nu-ți bate capul. Și dacă oamenii, pur și simplu, urăsc ceea ce ai creat? Și dacă te atacă și te condamnă și îți insultă inteligența și îți vorbesc de rău intențiile și îți poartă numele prin noroi? Zâmbește doar agreabil și sugerează – pe cât de politicos poți – că sunt liberi să meargă să-și creeze propria lor artă afurisită. Apoi, cu încăpățânare, continuă să o creezi pe a ta.“ 

„Mi se pare că cu cât mă lupt mai puțin cu frica mea, cu atât mai puțin se luptă și ea înapoi. Dacă eu mă relaxez și frica se relaxează, de asemenea.“

„Ce îți place să faci atât de mult, încât cuvintele eșec și succes devin, esențial, irelevante?“

„Dragă Frică:
Creativitatea și cu mine suntem pe cale să pornim într-o călătorie împreună. Înțeleg că ne vei însoți, întrucât o faci întotdeauna. Sunt conștientă de faptul că tu crezi că ai o sarcină importantă de făcut în viața mea și că îți iei treaba foarte în serios. Aparent, treaba ta este să induci o panică completă oricând fac ceva interesant – și, pot să spun, faci o treabă extraordinară. Așadar, continuă, bineînțeles, să-ți faci treaba, dacă simți că e imperios necesar. Însă îmi voi face și eu treaba în această călătorie, care presupune să muncesc din greu și să-mi mențin atenția concentrată. Și Creativitatea își va face și ea treaba, care presupune să rămână stimulantă și inspiratoare. Este suficient spațiu în acest vehicol pentru noi toate, așadar, simte-te ca acasă, dar ține cont de un lucru: Creativitatea și cu mine suntem singurele care vom lua decizii pe parcurs. Recunosc și respect faptul că ești o parte a acestei famililii și nu te voi exclude din activitățile noastre, dar chiar și așa – sugestiile tale nu vor fi urmate niciodată. Îți este permis să iei un loc și să ai o voce, dar nu ți se permite să votezi. Nu îți este permis să atingi hărțile de drum și nici să sugerezi rute alternative; nu îți este permis nici să te joci cu temperatura. Duduie, nici măcar nu ai voie să te atingi de radio. Dar, mai presus de toate, draga mea veche prietenă familiară, îți este cu desăvârșire interzis să conduci.“

„Cred că perfecționismul nu este altceva decât frica îmbrăcată în pantofi fanteziști și blană de nurcă, pretinzând eleganță când, în realitate, e doar înspăimântată. Pentru că sub căptușeala strălucitoare, perfecționismul nu este altceva decât o angoasă existențială profundă care spune, din nou și din nou: Nu sunt suficient de bun/ă și nu voi fi niciodată suficient de bun/ă.“

Cum să bagi depresia în depresie, de James Withey

James Withey este un scriitor de origine britanică, care a devenit cunoscut ca urmare a proiectului The Recovery Letters (Proiectul Scrisorilor Vindecătoare) în care oameni care sufereau de depresie de oriunde în lume le scriau altor oameni cu depresie – proiect care s-a transformat într-o carte și care a dus la mai multe cărți despre sănătate mintală.

De ce să citim această carte? 

James Withey scrie despre toate acele lucruri despre care nu se vorbește (suficient) sau care sunt încă înconjurate de stigmă socială: depresie, anxietate, stress post-traumatic, doliu ș.a.m.d. Are un umor aparte și vorbește cu deschidere despre acceptare și neputință și despre cum aceste două stări co-există, uneori mai în armonie, alteori fără a-și vorbi măcar. Este o carte ușor de înțeles pentru un subiect atât de greu de tratat și este axată pe a păstra și hrăni speranța și a lărgi capacitatea de a ne bucura de lucrurile mici, pas cu pas, în timp ce învățăm să conviețuim și cu depresia, atunci când rămâne neinvitată, mai mult timp. 

Despre viață, în viziunea lui James Withey

„Depresia nu m-a înfrânt, întrucât arunc în ea cu tot felul de lucruri. De fiecare dată când cred că am înfrânt depresia, de fapt nu am făcut-o. Dar de fiecare dată când mă gândesc că depresia m-a înfrânt pe mine, nu a făcut-o. Da, este obositor, însă a continua lupta înseamnă să obținem mai multe momente din viața noastră care sunt minunate și acele moemente merită fiecare fărâmă de efort. Și, în mod crucial, depresia nu câștigă.“

„Înainte de a ajunge în punctul în care să poți cere ajutorul, va fi nevoie să faci următoarele:

  • Să-ți provoci propria rușine
  • Să provoci stigma socială 
  • Să provoci vocea depresiei.“

„Depresia este atât de obositoare; îți solicită atât de mult doar că să treci prin zi. Ai nevoie de toată energia și de toată odihna de care ești capabil. Să sperăm că nu va fi așa mereu în cazul tău, însă să poți accepta că depresia este cu tine acum este foarte important și te ajută să-ți conservi energia necesară gestionării bolii, zi după zi. Acceptarea depresiei ajută, de asemenea să gestionezi suișurile și coborâșurile depresiei, chiar dacă uneori se simt mai degrabă coborâșurile și coborâșurile depresiei.“

„Depresia nu este un defect de caracter. Nu ți s-a întâmplat pentru că nu ai fost suficient de bun sau suficient de blând sau pentru că nu ai donat suficienți bani pentru caritate. Nu este vina ta. Să îți spui că nu îți este bine te va ajuta să pui în context lumea în care te găsești și să legitimizezi emoțiile pe care le ai. Anumite persoane s-ar putea să nu clasifice depresia ca fiind o boală serioasă, dar sunt, în mod oficial, niște idioți care nu ar face față nici trezeci de secunde depresiei. Te rog nu îi asculta, sunt niște înțepeniți și nimeni nu vrea să se joace cu ei în curtea școlii. Mai degrabă, ascultați-mă pe mine. Ascultați-i pe toți experții din lume.“

„Avem nevoie să ascultăm poveștile altor oameni despre depresie întrucât ne validează propriile povești și ne fac să ne simțim mai puțin singuri. Și, în mod fundamental, ne învață lucruri. Există un motiv pentru care poveștile s-au transmis din generație în generație de-a lungul istoriei. Da, ele amuză și distrag, însă sunt ajutoare de învățare pentru cum să trăim.“

Demonul amiezii, de Andrew Solomon

Andrew Solomon este scriitor și lector pe tematici politice, psihologice și culturale și activist ale drepturilor LGBTQ, pentru sănătate mintală și artă. Este profesor de psihologie clinică la Universitatea din Columbia și lector de psihiatrie la Universitatea Yale. Este cunoscut pentru numeroasele sale intervenții (articole, discursuri, interviuri, prezentări, cărți) despre subiecte referitoare la sănătatea mintală, mai ales depresie – cu care s-a confruntat de-a lungul timpului.

De ce să citim această carte? 

Andrew Solomon a încercat să înțeleagă nu doar ce se întâmplă atunci când ne este afectată sănătatea mintală, ci și ce spune asta despre noi ca ființe umane. În Demonul amiezii explorează, în profunzime, depresia din punct de vedere personal, cultural și științific și face o analiză complexă a provocării de a trăi cu o boală psihică, cu ambivalența legată de diversele forme de tratament (psihoterapie, medicină alopată, intervenții holistice etc.), impactul pe care depresia (în cazul de față) îl are asupra fiecărui aspect al vieții unui om și cum se manifestă în diferite zone de pe glob și în rândul unor populații diferite. Solomon chiar a reușit să creeze un „atlas“ al depresiei, nu doar prin bogăția de resurse adunate, ci prin perspicacitatea, gândirea critică și perseverența, dublate de propriile experiențe cu „agonia“ depresiei. 

Despre viață, în viziunea lui Andrew Solomon

„Ascultă-i pe oamenii care te iubesc. Crede că ei merită să continui să trăiești pentru ei chiar și atunci când nu o crezi pentru tine. Caută acele amintiri pe care depresia le ascunde și proiectează-le în viitor. Fii curajos, fii puternic, ia-ți pastilele. Fă exerciții fizice pentru că este bine pentru tine, chiar dacă fiecare pas cântărește o tonă. Mănâncă, chiar și atunci când mâncarea îți repugnă. Poartă discuții argumentate cu tine însuți, chiar și când ți-ai pierdut argumentele.“

„Cred în puterea cuvintelor – cred că ele pot să copleșească lucrurile de care ne temem atunci când frica pare mai îngrozitoare decât «viața e bună».“

„Din moment ce scriu o carte despre depresie, sunt adesea rugat, în situații sociale, să descriu propria mea experiență și, de regulă, închei prin a spune că sunt sub tratament medicamentos.
«Încă?», mă întreabă oamenii. «Dar pari în regulă!». La care eu, inevitabil răspund că par în regulă, pentru că sunt în regulă și sunt în regulă, în parte, datorită medicamentelor. «Și cât timp mai preconizezi că va fi nevoie să iei pastile?», mă întreabă lumea. Atunci când le răspund că voi lua tratament pe termen nedefinit, oamenii care au gestionat calm și cu simpatie știrile despre tentativele de suicid, catatonie, anii în care nu am putut lucra, lipsa apetitului și pierderea semnificativă în greutate și așa mai departe, mă privesc alarmați.
«Dar este foarte rău să iei medicamente așa», îmi spun ei. «Cu siguranță ești suficient de puternic acum, pentru a putea rezista fără o parte din medicamente!». Dacă le spui că e ca și cum ai scoate carburatorul din mașină sau ca și cum ai lua stâlpul de sprijin al catedralei Notre Dame, ei râd.
«Deci poate poți să iei doar o doză minimă, pentru menținere?», mă întreabă. Le explici că dozele medicamentelor pe care le iei sunt alese pentru că îți normalizează sistemele care ar putea să o ia pe arătură și că o doză mică de medicație ar fi ca și cum ai scoate din mașină jumătate de carburator. Adaugi că nu ai experimentat aproape deloc efecte secundare ale medicamentelor pe care le ei și că nu există dovezi ale unor viitoare efecte negative pe termen lung ale medicamentelor. Le mai spui și că nu vrei să te mai îmbolnăvești din nou. Însă starea bună de sănătate, în această zonă este, în continuare, asociată nu cu a obține un control asupra problemei, ci cu a întreupe tratamentul.
«Ei bine, sper să renunți la ele cât de curând», mi se spune.“

„În timp ce oamenii se ceartă despre care este sau nu specificul muncii lui Freud și dau vina pe el pentru prejudecățile timpului său, trec cu vederea un adevăr fundamental al operelor sale și anume, mare sa modestie: faptul că, adesea, noi nu cunoaștem care sunt propriile motivații în viață și suntem prizonieri a ceea ce nu înțelegem. Putem recunoaște doar un mic fragment din forța noastră vitală și un fragment chiar mai mic din forța vitală a oricărui altcuiva.“

„Depresia este defectul iubirii A fi creaturi care iubesc presupune să fim creaturi care pot dispera la ceea ce pierdem și depresia este mecanismul acelei disperări. Atunci când apare, degradează sinele și, în ultimă instanță, ne eclipsească capacitatea de a oferi și de a primi afecțiune. Este însingurarea din interiorul nostru, materializată și ne distruge nu doar conexiunea cu ceilalți, ci și abilitatea de a fi în pace cu tine însuți singur. Iubirea, cu toate că nu este un profilactic împotriva depresiei, este ceea ce protejează mintea de ea însăși. Medicamentele și psihoterapia pot reînnoi acea protecție, făcând mai ușoară abilitatea noastră de a iubi și de a fi iubiți și acesta este și motivul pentru care funcționează. Atunci când suntem într-o stare bună, unii oameni se iubesc pe ei înșiși, unii oameni iubesc alți oamenii, unii își iubesc munca, alții îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste pasiuni poate furniza acel sentiment vital de sens, care este opusul depresiei. Iubirea ne uită din când în când și noi uităm de iubire. În depresie, lipsa de sens a fiecărei acțiuni și a fiecărei emoții și a vieții în sine devine evidentă de la sine. Singurul sentiment care rămâne în această stare de neiubire este insignifianța.“


Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături
-
-
+
+
Subtotal
31,59 lei
Continuă cumpărăturile
1