#RecomandareaSabinei: Cinci cărți fascinante despre prietenie

Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante 

Elena Ferrante este pseudonimul unei scriitoare de origine italiană care, în 2016, a fost numită de către revista Time una dintre cele 100 cele mai influente persoane din lume. Cărțile sale au fost traduse în peste 45 de limbi și câteva dintre ele au fost ecranizate. Este o autoare complexă și cu o scriitură fără compromisuri, abordând, cu îndrăzneală și sinceritate, tematici de la prietenia între fete/femei, la sex, adolescență, maternitate, roluri de gen și de clasă. 

De ce să citim această carte? 

Ferrante surprinde în Tetralogia Napolitană complexitatea relației de prietenie între două fete ce cresc împreună, având, mai mult sau mai puțin același background – părinți, cartier, mentalități etc. – și le urmărește evoluția individuală și relațională de-a lungul a șase decenii de viață, folosindu-se de una dintre ele pe post de perspectivă narativă. Luciditatea și profunzimea cu care observă, analizează și descrie Ferrante multitudinea de relații care se nasc, mor, renasc și se transformă dintr-una singură, oglindește o realitate la care arareori suntem pregătiți să ne uităm și anume aceea că nicio prietenie nu este fixă, ușor de etichetat și încadrat și că relațiile trec, asemeni oamenilor care le creează și susțin, printr-un infinit de etape de dezvoltare, experiențe și regândiri și sunt, de fapt, procese de creștere și descoperire, mai degrabă decât teritorii sigure și de confort. 

Despre viață, în viziunea Elenei Ferrante 

„Există oameni care pleacă și oameni care știu cum să fie părăsiți.“

„Nu pentru tine, răspunde Lila pătimaș, tu ești prietena mea genială, tu trebuie să fii cea mai bună dintre toți, băieți și fete.“

„… poate, în fața abandonului, suntem cu toții la fel; poate că nici cea mai ordonată minte nu poate să suporte descoperirea faptului de a nu fi iubit.“

„Era ceva de nesuportat în lucrurile, oamenii, clădirile, străzile care, doar dacă le-ai fi reinventat în joacă, ar fi devenit acceptabile. Esențialul, totuși, era să știi cum să te joci cu ea și cu mine, doar ea și cu mine știam cum să o facem.“

„Fiecare relație intensă între oameni este plină de capcane și, dacă vrei ca aceasta să dureze, e nevoie să înveți cum să le eviți. Am făcut asta atunci și, în final, a părut că am ajuns, din nou, să mă lovesc de încă o dovadă a cât de splendidă și de neînțeles era prietenia noastră, cât de lungă și complicată fusese suferința Lilei, cum încă dura și avea să dureze pentru totdeauna.“

„Aveam doisprezece ani, dar ne plimbam pe străzile cartierului, prin praful și muștele pe care le ridicau, ocazional, camioanele care treceau pe drum, de parcă am fi fost două bătrânele măsurându-și viața plină de dezamăgiri, agățându-se puternic una de cealaltă. Nimeni nu ne înțelegea, doar noi două – gândeam eu – ne înțelegem una pe alta.“

O viață măruntă de Hanya Yanagihara

Hanya Yanagihara este o romancieră de origine americană care a devenit cunoscută datorită romanului O viață măruntă, roman care a fost nominalizat la mai toate premiile literare importante și a primit numeroase laude și critici pozitive în majoritatea revistelor de specialitate, intrând în top 100 cele mai bune cărți ale secolului 21, potrivit The Guardian. 

De ce să citim această carte? 

O viață măruntă este o carte care surprinde și urmărește relația de prietenie dintre patru băieți deveniți bărbați de-a lungul a câteva decenii. Asemeni Elenei Ferrante, Yanagihara nu se sfiește să abordeze subiecte tabu precum relațiile între bărbați, abuzul sexual, trauma, durerea cronică, autovătămarea și suicidul, cu delicatețe și sinceritate, empatie și profunzime, curaj și deschidere. Spre deosebire de Ferrrante, care pune în prim plan vocea femeii, considerând că aceasta a fost redusă la tăcere mult prea multă vreme, Yanagihara consideră că bărbaților „li se oferă un vocabular emoțional mult mai redus cu care să jongleze“, ceea ce a făcut-o să-și dorească să exploreze această lume a psihologiei masculine și să-i creeze un spațiu în opera sa, reușind cu brio, în ciuda îndoielilor propriului editor și, pe alocuri, a îndoielilor proprii. 

Despre viață, în viziunea lui Hanya Yanagihara

„Nu vei înțelege acum ceea ce spun, dar într-o zi ai să înțelegi: singurul secret al unei prietenii, cred eu, este să găsești oameni care sunt mai buni decât tine – nu mai inteligenți, nu mai grozavi decât tine, ci mai blânzi și mai generoși și mai iertători – și apoi să îi apreciezi pentru ceea ce te pot învăța și să încerci să-i asculți atunci când îți spun ceva despre tine însuți, indiferent cât de rău – sau bun – ar putea fi și să ai încredere în ei, care este cel mai dificil de făcut dintre toate. Dar și cel mai bun, de asemenea.“

„De ce nu era prietenia la fel de bună ca o relație romantică? De ce nu era chiar mai bună? Era vorba despre doi oameni care rămân împreună, zi după zi, legați unul de altul nu de sex sau de atracția fizică sau de bani sau de copii sau de proprietăți, ci doar din înțelegerea împărtășită de a continua, dedicarea reciprocă către o uniune care nu putea fi nicicând codificată.“

„Nu era prietenia propriul ei miracol – acela de a găsi o altă persoană care să facă lumea complet însingurată să pară, cumva, mai puțin singură?“

„Prietenia presupunea să fii martorul unui șir lent de nefericiri ale altcuiva și a unor accese lungi de plictiseală și a ocazionalelor triumfuri. Era să te simți onorat de privilegiul de a fi prezent la momentele cele mai întunecate ale unei alte persoane și să știi că și tu poți să fii în cele mai întunecate momente ale tale alături de ea în același timp.“

„Vezi tu, Jude, în viață, uneori, oamenilor buni li se întâmplă lucruri drăguțe. Nu e nevoie să-ți faci griji – ele nu se întâmplă atât de des pe cât ar trebui. Dar, atunci când se întâmplă, este de datoria oamenilor buni să spună «mulțumesc» și să meargă mai departe și, poate, să considere că persoana care a făcut un lucru drăguț obține ceva de pe urma lui, de asemenea, și că nu e în starea necesară pentru a auzi toate motivele pentru care persoana pentru care a făcut gestul drăguț nu consideră ce merită gestul sau orice altceva.“

„Știu că viața mea este plină de sens, deoarece – și aici s-a oprit, s-a uitat la cer și a tăcut pentru un minut înainte să continue – pentru că sunt un prieten bun. Îmi iubesc prietenii și îmi pasă de ei și cred că îi fac fericiți.“

Conversații cu prieteni de Sally Rooney

Sally Rooney este o scriitoare de origine irlandeză care a devenit, după cele trei romane publicate, una dintre cele mai cunoscute și aclamate scriitoare mileniale. Romanul său de debut, Conversații cu prieteni, include temele de referință ale autoarei: iubirea modernă și complexitatea relațiilor de prietenie. Cel mai cunoscut roman al său este Oameni normali. Revista Time a inclus-o în topul celor mai influente persoane ale anului 2022. 

De ce să citim această carte? 

Sally Rooney a declarat la un moment dat că se găsește, adesea, în ipostaza de a fi atrasă să scrie despre intimitate și despre cum „se construiesc oamenii unii pe alții“ și acest lucru se observă în romanele sale: accentul pus pe modul în care personajele simt și își analizează emoțiile, stările, gândurile și acțiunile, vulnerabilitatea care se creează din încercarea de a se apropia de ei, de adevărul lor și de celelalte personaje. 

Despre viață, în viziunea lui Sally Rooney

„Eram eu bună cu ceilalți? Era greu să pun un răspuns în cuvinte. Îmi făceam griji că dacă aș fi avut într-adevăr o personalitate, ar fi fost una lipsită de bunătate. Îmi făceam, oare, griji cu privire la acest lucru doar pentru că, ca femeie, mă simțeam obligată să pun nevoile celorlalți în fața propriilor nevoi? Era «bunătatea»doar un alt termen pentru submisiune în fața unui conflict? Acestea erau genul de lucruri pe care mi le notam în jurnal pe când eram adolescentă: ca feministă am dreptul să nu iubesc pe nimeni.“

„Crezi că toți cei pe care îi placi tu sunt speciali, mi-a spus. Eu sunt doar o persoană normală. Atunci când îți place de o persoană, o faci să se simtă ca și cum e diferită de oricine altcineva. Faci asta cu Nick, ai făcut-o și cu mine cândva.“

„– Poți iubi mai mult de o persoană, a spus ea. E discutabil. Cu ce e asta diferit față de a avea mai mult de un prieten? Ești prietenă cu mine și mai ai, de asemenea, și alți prieteni – înseamnă asta că nu mă valorizezi pe mine? 
– Nu am alți prieteni, am răspuns.“

„Ar fi oare posibil să dezvoltăm o metodă alternativă de a ne iubi unul pe altul?“

„Toată lumea trece, tot timpul, prin ceva, nu-i așa? În principiu, asta-i viața.“

„Mă simțeam singură și simțeam că nu sunt demnă de o prietenie adevărată. Am făcut o listă de lucruri pe care le aveam de îmbunătățit la mine însămi.“ 

Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt

Eric-Emmanuel Schmitt este scenarist și scriitor de origine franco-belgiană, iar piesele sale au fost puse în scenă în peste 50 de țări. A primit numeroase premii și este unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, temele cărților sale variind de la muzică, religie, iubire, prietenie, filosofie ș.a.m.d.

De ce să citim această carte? 

Oscar și Tanti Roz este una dintre cele mai emoționante povești despre o prietenie între un copil și un adult, sau între o persoană bolnavă și una sănătoasă, sau între un copil plin de întrebări și un adult care încearcă să răspundă. Este o poveste despre neputință și încercare, despre frică și acceptare, despre curaj și iubire, despre empatie și bunăvoință, despre neînțeles și disponibilitate. Eric-Emmanuel Schmitt abordează cu mare delicatețe un subiect nespus de dificil – boala și moartea unui copil și toate trăirile și neputințele ce se nasc de aici. 

Despre viață, în viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt

„– Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii vin la spital decât ca să se vindece. Deși unii vin ca să moară.
– Ai dreptate, Oscar. Și cred că facem aceeași greșeală și în privința vieții. Uităm că viața e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toți nemuritori.“

„Boala mea este o parte din mine. Nu ar trebui să se comporte diferit pentru că sunt bolnav. Sau pot ei să mă iubească doar dacă sunt sănătos?“

„– Atunci pot să-i comand orice? Jucării, bomboane, o mașină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moș Crăciun. Nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.
– De exemplu?
– De exemplu: curaj, răbdare, răspunsuri la orice problemă. Şi mai poți, Oscar, să-i ceri favoruri pentru alții.“

„Nimeni nu poate să scape de suferință. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinții tăi, nici eu.“

„Dacă mi-ar păsa de ce gândesc proștii, n-aș mai avea timp să văd ce gândesc oamenii inteligenți.“

„Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea oamenilor sunt complet lipsiți de curiozitate. Ei se agață cu înverșunare de ceea ce au ca păduchele de urechea chelului.“

Plânsul lui Nietzsche de Irvin Yalom

Irvin Yalom este unul dintre cei mai cunoscuți psihiatri și psihoterapeuți contemporani, atât datorită lucrărilor sale de specialitate în domeniul psihoterapiei existențialiste și de grup, cât și pentru popularizarea psihoterapiei, prin abordarea diferitelor subiecte de ordin psihologic, în cărțile sale de ficțiune bazate pe munca sa de zeci de ani în cabinet.

De ce să citim această carte? 

În Plânsul lui Nietzsche, Yalom își imaginează cum ar fi fost dacă Nietzsche ar fi apelat la serviciile unui psihanalist/psihoterapeut pentru a se confrunta cu propriile sale umbre și ajunge să surprindă complexitatea relației terapeutice: adaptabilitatea și curiozitatea terapeutului, suferința și căutarea perpetuă a pacientului și întâlnirea lor autentică, profundă, sinceră în încercarea de a se înțelege unul pe altul și de a se așeza pe un adevăr comun, împărtășit și exprimat. Este o poveste despre suferință și neputință, dar și despre cum relațiile dintre două persoane le schimbă, într-un fel sau altul, pe amândouă. 

Despre viață, în viziunea lui Irvin Yalom

„Disperarea este prețul pe care îl plătim pentru conștiința de sine. Privește viața cu profunzime și vei găsi mereu disperare.“

„Visez la o iubire care este mai mult decât doi oameni care-și doresc să se posede unul pe altul.“

„Trăiește atunci când ești viu! Moartea își pierde teroarea dacă murim atunci când ne-am consumat propria viață! Dacă nu trăim la momentul potrivit, atunci nu putem nici să murim la momentul potrivit!“

„A existat un moment în viețile noastre când eram atât de apropiați încât nimic nu părea să ne obstrucționeze prietenia și înfrățirea și că ne despărțea doar un mic podeț. Și tocmai când urma să-l traversezi, te-am întrebat: «Vrei să traversezi podețul înspre mine?» Dintr-o dată nu ai mai vrut; și, când te-am întrebat din nou, ai tăcut. De atunci, munți și râuri torențiale și orice separă și alienează au fost aruncate înspre noi și chiar când ne doream să ne întâlnim, nu puteam. Dar când te gândești acum la acel mic podeț, rămâi fără cuvinte, plângi și te minunezi.“

„Sarcina ta este să te accepți pe tine însuți – nu să găsești modalități de a-mi câștiga mie aprecierea.“

„Dacă nu ne putem îmbrățișa propria singurătate, îl vom folosi, pur și simplu pe celălalt drept scut împotriva izolării.“

„Bucuria de a fi observat era atât de adâncă încât Breuer credea că adevărata durere a îmbătrânirii, a doliului și a supraviețuirii prietenilor era dată de absența cercetării atente din partea unui altul – groaza de a trăi o viață neobservată.“