fbpx
skip to Main Content
Refacerea Triunghiului Relațional

Acceptarea necondiționată a propriei persoane

Acceptarea necondiționată a propriei persoane a fost definită de Albert Ellis în 1977 ca fiind acea stare în care „individul se acceptă pe sine necondiționat și complet, indiferent că se comportă inteligent, corect, competent sau nu și indiferent dacă alți oameni îl aprobă, îl respectă, îl iubesc sau nu“. Din studiile întreprinse, a reieșit că acceptarea necondiționată a propriei persoane este invers proporțională cu simptomele anxioase (Chamberlain & Haaga, 2001a) și predispoziția spre depresie, subiecții fiind mai obiectivi în evaluarea propriilor performante (Chamberlain & Haaga, 2001b).

Cunoașterea de sine presupune întoarcerea la copilul interior printr-un efort conștient și susținut. Ca adulți, putem vorbi despre suferința trăită sau ne putem conecta la ea. Acestea sunt două acțiuni diferite. Ne este mai facil să vorbim despre suferință, pentru că astfel nu ne vulnerabilizăm. Dar a intra în contact cu noi înșine înseamnă a recunoaște că undeva, în casa sufletului nostru, am închis un copil vulnerabil, am ferecat ușa cu zăvoare pentru a nu-i mai auzi plânsul și ne-am spus ani de zile că suntem bine. Și acesta nu este un lucru neapărat rău. Așa cum ne spunea un mentor în anii de masterat, mintea noastră a fost proiectată să ne protejeze, să ne ajute să facem față experiențelor prin care trecem pe parcursul vieții. A nega suferința și a merge mai departe este un mecanism de supraviețuire. Dar câți dintre noi trăiesc cu adevărat, și nu doar supraviețuiesc?! Dacă nu auzi strigătul și suferința copilului interior, nu înseamnă că el nu este acolo. Dimpotrivă, înseamnă că îți prelungești suferința și îți amâni vindecarea. Deci, primul pas în acceptarea necondiționată este eliberarea copilului vulnerabil.

Apoi, urmează vindecarea lui. Cum facem acest lucru? Ne uităm la nevoile lui, acelea care nu i-au fost îndeplinite în relația cu persoanele de referință. Aici vorbim despre securitate, apartenență, autonomie ș.a. Dr. Edward Tronick explica în „Still Face Experiment“ că o situație urâtă și nedorită este aceea în care nu se repară legătura dintre copil și părinte, adică nu i se dă copilului șansa de a reintra într-o legătură funcțională cu părintele său ori în starea de siguranță fizică și emoțională. Mulți ani mai târziu, aici intervine psihoterapia, prin îndeplinirea nevoilor copilului interior – așa-numitul limited reparenting. Mai exact, terapeutul preia rolul părintelui pe durata ședințelor de terapie, urmând ca apoi să își învețe clientul să fie el (ea) însuși (însăși) părintele copilului interior. Acest pas ne conduce la iubirea de sine într-o formă funcțională și la acceptarea necondiționată a propriei persoane.

Îndeplinirea nevoilor de bază, emoționale, este o necesitate în practicarea acceptării necondiționate. Strigătul pe care îl auzim din adâncul inimii noastre, spune Thich Nhat Hanh, călugăr budist, vine de la copilul rănit din interior. Pentru a ne putea spune „Este în regulă să mă simt așa. Am toate motivele prezente sau trecute să simt în acest fel!“, trebuie ca mai întâi să știm ce simțim și de ce simțim. Un exercițiu practic este ca atunci când nu ne putem conecta la noi înșine, la nevoile copilului interior, să avem la îndemână o poză cu noi când eram mici, să ne uităm la ea și să ne întrebăm: „În ce mod îndeplinesc eu acum nevoile copilului care am fost?“. A fi mindful în viața de zi cu zi, a trăi conectat la tine și la nevoile tale, la emoțiile tale, este un exercițiu pe care îl putem învăța și practica pentru vindecarea copilului interior.

Relația cu ceilalți

Un studiu longitudinal realizat la Harvard, pe o perioadă de aproape 80 de ani, a demonstrat că suportul social sau, altfel spus, relațiile, ne ajută să trăim mai mult și să fim mai fericiți. Studiul a început în 1938 pe un eșantion de 268 de studenți la Harvard. Pe o perioadă de 80 de ani, cercetătorii au strâns date despre sănătatea fizică și mentală a participanților, stilul de viață, experiențele și resursele de care dispunea fiecare. În 2017, doar 19 participanți mai erau în viață, având în jur de 90 de ani. „Constatarea surprinzătoare este că relațiile noastre și cât de fericiți suntem în relațiile noastre au o influență puternică asupra sănătății noastre“, a declarat Robert Waldinger, directorul studiului, psihiatru la Spitalul General Massachusetts și profesor de psihiatrie la Harvard Medical School. Cercetătorii au găsit corelații puternice între calitatea vieții participanților și relațiile cu familia, prietenii și comunitatea. „Cei care au avut relații apropiate, calde au ajuns să trăiască mai mult și mai fericiți“, a spus Waldinger, „iar cei singuri au murit deseori mai devreme. Singurătatea ucide. Este la fel de nocivă ca fumatul sau alcoolismul.“ Ceea ce directorul studiului a scos în evidență este faptul că nu cantitatea relațiilor contează, ci calitatea lor. Și cum putem avea relații de calitate, autentice, dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine și nu putem empatiza cu ceilalți atât la bine, cât și la greu?!

Despre refacerea relațiilor cu ceilalți, pe lângă faptul că este o consecință a vindecării propriei persoane, mai pot spune și că este un efort conștient și continuu de a încerca „să te pui în papucii celuilalt“, de a te întreba ce l-a determinat să acționeze în acest fel. Care sunt fricile lui? De unde vin? Iar efortul tău constă în a-ți aminti că ceea ce face sau spune el nu este despre tine, ci este despre el.

Relațiile sănătoase se construiesc în libertate. Nu mă refer la libertatea fizică, ci la libertatea de a simți, de a crea legături fără bariere de prejudecată, frică, suspiciune. În libertatea relațională, îi dăm voie iubirii față de ceilalți să crească. A fi liber în relații înseamnă ca, atunci când cineva te vorbește de rău, să te întrebi nu de ce te vorbește, ci de ce te afectează acest lucru. Așadar, există aspecte în viața ta de care nu te-ai eliberat încă? Există persoane față de care nu poți spune „Sunt liber“ (de resentimente, ură etc.)?

Iubirea necondiționată a celuilalt (sentiment ce stă la baza relațiilor autentice) înseamnă a-l accepta așa cum este, fără a-i impune schimbarea. Iubirea schimbă doar prin simpla ei prezență. Iar schimbarea vine din interior, nu din exterior. A-i vrea binele cuiva și a-i impune schimbarea (deși cu intenții bune) înseamnă a nu-l accepta așa cum este, a nu-i lăsa libertatea de a alege, a-l constrânge, a-i aduce un nou stres. Iar impunerea schimbării asupra cuiva vorbește, de această dată, despre fricile și nevoile mele.

℗PUBLICITATE


Ca temă, vă invit să vizionați un film: The Greatest Showman (Omul spectacol). Gândiți-vă apoi la cât de mult sunt afectate relațiile de rănile nevindecate din copilărie și la cât de importantă e autenticitatea în relații.

Relatia cu Divinitatea. Dispre Cer spre Pământ

Iubirea necondiționată. Calitatea supremă a lui Dumnezeu. De unde am înțeles acest lucru? Dintr-o pildă. În Biblie, această pildă se numește Pilda Fiului Risipitor. Dar mie îmi place să o numesc Pilda Tatălui Iubitor. În Orient, un fiu care își cerea partea de avere era o jignire adusă familiei și mai ales tatălui. Dar, nu vreau să discut întreaga istorie din această pildă, ci mai degrabă să atrag atenția asupra primirii fiului risipitor de către tată, la întoarcerea sa. În acele vremuri și în acel timp, cel care făcea familia de rușine era omorât cu pietre de către comunitate; astfel de crime se mai fac și în zilele noastre, sunt așa numitele crime de onoare. Părintele unui copil care își trăda familia și era supus unui astfel de proces colectiv, era mulțumitor comunității care i-a spălat rușinea. Însă tatăl acesta fuge în întâmpinarea fiului, îl acoperă cu haina lui ca să îl ascundă de ochii lumii și îi pune inelul lui pe deget – semnul apartenenței și al puterii, fără judecată, fără pedepse, fără justificări din partea fiului. Acesta este Tatăl Ceresc, care nu condamnă, ci reabilitează. Acesta este Dumnezeul pe care ni L-a prezentat Isus.

Meriți să fii iubit doar pentru că exiști! Meriți să ai o relație cu Dumnezeu, în iubire și acceptare, nu în frică și rușine. Pentru că, da, Dumnezeu urăște răul din viața noastră, așa cum noi urâm răul din viața copiilor noștri. Urăște răul, NU oamenii! Răul acesta poate fi înțeles ca fiind orice comportament disfuncțional pe care noi îl manifestăm, în detrimentul bunăstării noastre sau al celorlalți.

Ca psihoterapeuți, noi trebuie să fim conduși de același principiu. Știu că, la unul dintre primele cursuri, prof. Daniel David ne spunea că un bun terapeut trebuie să accepte persoana din fața lui și să o ajute să își schimbe comportamentul disfuncțional, care o împiedică să trăiască sănătos și asumat. Iubirea necondiționată este iubirea care vede omul, și nu comportamentul acestuia. Acceptarea necondiționată este acceptarea omului ca ființă, în ciuda comportamentelor lui rele, distructive față de sine sau față de alții. În terapie, noi prețuim omul și îl ajutăm să găsească resursele necesare schimbării. În terapie, mie îmi place să mă ghidez după o frază spusă de Ravi Zacharias: „Dacă adevărul nu este întărit cu iubire, posesorul său devine un nesuferit, iar adevărul devine ceva respingător.“

Relația cu Divinitatea. Dispre Pământ spre Cer

A fi ca un copil în relații, indiferent că este vorba de relația cu semenii sau de relația cu Divinitatea, înseamnă a trăi fără prejudecăți. Mintea copiilor nu conține prejudecăți. Există numeroase filmulețe pe internet, în care se vede acceptarea nediscriminatorie de care dau dovadă copiii. De la cei mari învață ei ce înseamnă să placi pe cineva în funcție de culoare pielii, de statutul socioeconomic, de religie etc. A fi ca un copil înseamnă a da dovadă de o iubire pură, necondiționată, de o iubire fățișă, de exprimarea ei în forma cea mai brută. Ei nu judecă, ei simt. A fi ca un copil înseamnă a avea încredere deplină în părintele tău. Înseamnă să-l crezi pe cuvânt, atunci când îți spune să sari de la înălțime, pentru că el te va prinde. Înseamnă să crezi că părintele tău te protejează și îți oferă siguranță fizică, psihică și emoțională.

Cum putem aplica acest lucru în terapie? Ca psihoterapeut, a-ți păstra curiozitatea de copil, a accepta și a nu judeca persoana din fața ta este la fel de important ca tehnica pe care o folosești sau chiar mai important.

Diana Foarfecă

Diana Foarfecă este psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental și în formare în terapia relațională, promovează psihologia validată științific și nevoia fiecărui om de educație și vindecare psiho-emoțională. Crede în importanța refacerii relațiilor cu sinele, cu ceilalți și cu Divinitatea, pentru o viață completă și cu semnificație.

Back To Top
×Close search
Caută