fbpx
skip to Main Content
„Românii Vor Avea Nevoie De 20 De Ani“ – și Am învățat Că Avem Voce

„Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani“, spunea Silviu Brucan acum ceva vreme. Iar ce doresc să scriu aici nu este despre el și parcursul lui, ci despre aceste vorbe care, de fapt, nu fac decât să ne arate felul în care lucrurile s-au întâmplat pentru noi în ultimii 30 de ani. Da, știu că 20 de ani nu sunt același lucru cu 30 de ani, dar din perspectiva istoriei și a evoluției unui stat, cei 10 ani nu sunt atât de mult pe cât ni se pare nouă și, mai mult decât atât, acest exercițiu al democrației nu a început în urmă cu 2 săptămâni, ci în urmă cu câțiva ani, numai dacă ne amintim câteva momente-cheie (Roșia Montană, ieșirile repetate în stradă, un 10 august). Să observ acest fenomen a fost, pentru mine, mai mult decât o lecție de istorie, a fost o lecție de psihologie socială, o lecție despre felul în care mintea funcționează și despre cum avem nevoie, fiecare dintre noi, să ne facem ordine în valori, în identitate, în lucrurile la care ne raportăm.

Responsabilitatea socială este ceva pentru care abia de câțiva ani începem să ne antrenăm. Ani de zile, am stat sub un regim care nu ne-a învățat că putem alege, că avem drepturi și că avem o voce. Învățăm să ne-o folosim de 30 de ani și generațiile noi vor ști, cu siguranță, să facă asta mult mai bine decât noi și decât părinții noștri. Iar acesta cred că este primul și poate, cel mai important mesaj, când vine vorba de ceea ce am văzut în ultimele luni, în ultimii ani poate.

E ușor să stai în spatele unui ecran sau la o bere cu băieții și să pasezi responsabilitatea: ceilalți sunt de vină; ceilalți trebuie să facă, pentru ca mie să îmi fie bine; alții să decidă; alții să își asume riscuri. Pe acest principiu, am ajuns într-un punct în care am avut în fața noastră un personaj care, în primul rând, nu ar fi făcut față unui rol atât de important ca reprezentarea țării în afara granițelor. Am fost martorii unui film tragicomic și nu suntem singurul stat care a trecut prin asta – unele, foarte mari, încă se mai miră de ceea ce s-a putut întâmpla la ultimele lor alegeri. Mi se părea atât de halucinant contextul în care ne aflăm și îmi tot aminteam de câteva versuri scrise de Mircea Dinescu: „Opriți istoria – cobor la prima / Opriți la stația Doamne-ferește“.

Apoi am văzut această mobilizare masivă a diasporei – sunt sigură, un răspuns ferm cu privire la ce s-a întâmplat în ultimii ani, mai ales în stradă. Popoarele au migrat dintotdeauna. Omul este construit pentru a-și căuta „mai binele“, dar se simte mereu dezrădăcinat, fără ancoră și cu speranța că, în timp, locul de unde a plecat va fi altfel și va putea reveni acasă. Până și aici am văzut acest hate speech: „Ce mai vor și #ăștia, că oricum au plecat?“, „Cum își permit să vină să decidă în țara mea, când ei au mers la alții?“ și pot continua cu astfel de replici, citite în ultimele săptămâni în online. Compasiunea și empatia sunt valori care necesită a fi exersate și cred, cu tărie, că e greu să le ai, după ce zeci de ani ai stat într-un regim în care individul nu a contat și în care te simțeai mereu urmărit și supravegheat. Dar, la fel de bine cred că noile generații vor putea să facă asta mult mai bine decât noi și decât părinții noștri. Pentru că aici nu este despre a împroșca cu ură și despre a arunca furie, chiar dacă le simți și astea te dor, ci despre a înțelege cât de greu le este celor din jurul tău, chiar dacă au luat decizii pe care tu nu le-ai fi luat vreodată. Mi-ar plăcea să cred că asta vom învăța cu toții după aceste săptămâni, pentru că asta ne poate salva, în primul rând, pe noi înșine.

℗PUBLICITATE


Ce am învățat eu din aceste zile? Am învățat că țara noastră a ajuns într-un punct al istoriei în care și-a dat seama că are o voce, că poate schimba ceva și că are dreptul să își construiască propriul sens, să nu mai aștepte după alții. Este exact ca în dezvoltarea creierului: pe la 22–23 de ani (unele studii recente spun 27–28 de ani), un individ începe să își pună întrebări cu privire la care este rostul lui, ce își dorește să transmită mai departe, care sunt valorile sale. Și bag de seamă că în această fază a dezvoltării se află și țara noastră: cu un atașament anxios (că nu aș vrea să spun că e dezorganizat), dar cu dorința ca lucrurile să fie altfel și cu speranța că, acum, la „vârsta adultă“ (raportat la ‘89) este un moment bun să înceapă să aibă grijă de ea. Pentru că „ea“ nu este un om care îi stă în frunte, ci este o „ea“ care are curaj să spună că nu mai vrea, că nu mai poate, că trebuie să facă – ea, țara, oamenii ei – ca lucrurile să fie altfel și că este, deja, suficient de matură încât să verbalizeze asta printr-un vot. Dar vă invit la compasiune și empatie și înțelegere, pentru că încă nu e gata. Abia acum începe viața de om adult! Tot „ea“, țara, oamenii din ea sunt responsabili de ceea ce își doresc și de verbalizarea dorințelor, și nu un om sau doi sau zece. Dar asta nu se poate face fără a ne simți în siguranță unii cu alții, fără a accepta că unii au dreptul de a alege altfel față de cum o facem noi și fără a spune despre ei că sunt „buni“ sau „răi“, ci doar „altfel“. Și mai cred că, fără compasiune și blândețe, ne vom trezi din nou în câțiva ani că retrăim ceva cu iz cunoscut, că repetăm o istorie, cu senzația că nu se mai termină!

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o acum este că avem o voce și că avem dreptul să o folosim. În sfârșit! Dar munca încă nu e gata! Pentru că, așa cum lucrăm la noi, la dezvoltarea noastră personală, la a fi tot mai buni în ceea ce facem (iar pentru asta avem nevoie de suport, de familie, de oameni care să ne învețe și să ne ajute), așa are nevoie și „ea“, țara pe care o compune fiecare dintre noi. Pentru că noi o creștem, nu se crește ea singură!

Raluca Anton

Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut specialist și supervizor în psihoterapii. Are o vastă experiență în terapia individuală a problemelor emoționale ale adulților, dar și în psihoterapia de familie. De-a lungul anilor, a susținut diverse proiecte prin care a promovat în rândurile publicului larg psihologia validată științific, unul dintre aceste proiecte fiind emisiunea „Jurnal de Psiholog“.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută