Roxana Nicolau este specializată în psihologie clinică, terapie cognitiv-comportamentală și terapia schemelor. Susține cursuri de formare și acordă supervizare în cadrul AMPP (Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie) și este vicepreședintă a Institutului Român de Terapia Schemelor. Lucrând adesea cu persoane care suferă din cauza unor mecanisme numite tulburări de personalitate, am invitat-o pe Roxana să ne explice complexitatea etichetei clinice numită narcisism și care sunt modalitățile de vindecare a neglijării emoționale din copilărie.
Unul dintre cuvintele pe care le folosim tot mai des în ultimii ani este narcisism. Este narcisismul o modă sau o realitate despre care oamenii au evitat să vorbească?
Aș spune că puțin din amândouă – au fost niște ani buni când narcisismul a generat multe articole și cărți de genul „Cum să scapi de un narcisic din viața ta în X pași“. Acum lucrurile s-au mai schimbat puțin și ne îndreptăm în direcția corectă, în care înțelegem că narcisismul este o modalitate de a face față unei copilării dificile cu cel puțin un părinte indisponibil emoțional (de multe ori, mama). Niciun copil nu-și propune să dezvolte trăsături narcisice, însă felul lui de a face față atunci când nevoile emoționale de bază nu-i sunt îndeplinite poate să ajungă un tipar de răspuns în viața adultă, care să-i rănească pe ceilalți.
Există, de asemenea, multe definiții despre narcisism. Cum ai explica pe scurt acest mecanism psihologic?
Narcisismul este astăzi un cuvânt uzual în limbajul comun. Atunci când vorbesc despre narcisism, majoritatea oamenilor se referă la persoane egocentrice, vanitoase, exhibiționiste, persoane care caută admirația celorlalți și care fac ca totul să fie despre ei înșiși. Nu te naști așa – devii, în timp, ca mecanism de apărare la suferința resimțită atunci când persoanele de atașament, importante pentru tine, sunt indisponibile într-o manieră sănătoasă – și pentru că suntem mamifere și încercăm să supraviețuim, ne adaptăm. Foarte important de menționat este și că, în cele din urmă, e nesănătos nu doar pentru persoana cu trăsături narcisice, ci și pentru cei aflați într-o relație cu ea.
De curând s-a publicat în limba română bestsellerul „Fiicele adulte ale mamelor narcisiste“. Cum este relația dintre o fiică și mama ei narcisică?
O relație plină de suferință și de rușine, vinovăție și furie. Este o relație dificilă deoarece ceea ce ar fi de dorit să fie, în mod sănătos, stâlpul de susținere emoțională a unei fiice este, la rândul său, o mare de nesiguranță deghizată de multe oglinzi și mult fum. Fără empatie și iubire din partea mamei sale, fiicei îi lipsește o conexiune emoțională adevărată și, prin urmare, simte că-i lipsește mereu ceva. Nevoile ei emoționale esențiale sunt nesatisfăcute. În cazurile grave de narcisism matern, în care este vorba de neglijare sau abuz, lipsește cel mai de bază nivel de îngrijire parentală. În cazuri mai subtile, acele fetițe cresc cu un sentiment de gol și de ceva ce lipsește și nu înțeleg ce anume lipsește și, mai ales, de ce.
Este posibil ca o mamă narcisică să-și rănească fiica într-un mod în care și aceasta să dezvolte un mecanism narcisist?
Oh, da – dacă fiica este, temperamental, un copil activ, atunci cel mai probabil va încerca să supraviețuiască, copiind un model de succes, pentru că – trebuie să recunoaștem – narcisismul este încă un model de succes, mai ales în lumea afacerilor.
Cum ajunge cineva să dezvolte o structură narcisică? Este ceva ce ține de bagajul genetic sau de educație și sistem familial?
Este, mai degrabă, rezultatul încercărilor de adaptare la absența iubirii și la absența unui parenting de tip suficient de bun, în acord cu nevoile specifice ale copilului.
Autoarea cărții „Fiicele adulte ale mamelor narcisiste“, dr. Stephanie Kriesberg, vorbește despre nesiguranța aproape patologică pe care o trăiesc mamele narcisiste. Există leac pentru o astfel de mamă?
Cred că aproape toate mamele au intenții bune față de copiii lor. Din păcate, unele nu reușesc să traducă aceste intenții în genul de sprijin sensibil de care au nevoie copiii pentru a-i ajuta să treacă prin viață. Într-o lume imperfectă, chiar și o mamă bine intenționată poate avea defecte, iar un copil nevinovat poate fi rănit în mod neintenționat. Pentru o astfel de mamă, hai să spunem că există promisiunea posibilității construirii unui mod mult mai sănătos de a face față acestei nesiguranțe, promisiune care-i va putea aduce înapoi fiica. Pentru fiice există mai multe scenarii: calea separării de o astfel de relație, dacă alte încercări n-au dat rezultat, calea independenței emoționale față de un astfel de părinte, calea rescrierii terapeutice a poveștii de relație mamă-fiică. Aș spune că, mai degrabă, leacul sau speranța este pentru fiică, pentru mamă fiind nevoie ca aceasta să conștientizeze cât de singură și deprivată emoțional este în spatele acestui narcisism.
℗PUBLICITATE
Cum ne putem da seama că am fost crescuți de o mamă narcisică? Care sunt trăsăturile care ne caracterizează comportamentul sau raportarea la relații?
Pe măsură ce parcurgem fiecare etapă de dezvoltare, atunci când părinții noștri ne susțin și ne iubesc, creștem cu un sentiment de siguranță – nevoile noastre emoționale sunt satisfăcute. Dar atunci când un copil nu primește acest gen de susținere, va crește lipsit de încredere și siguranță emoțională și trebuie să găsească o modalitate de a le dobândi singur – o sarcină deloc ușoară, atunci când nu știe de ce simte mereu că ceva lipsește. În mod normal, o mamă interacționează cu copilul ei și îi răspunde la fiecare mișcare, exprimare și nevoie. Ea încurajează astfel o legătură solidă de încredere și iubire. Copilul învață să aibă încredere în mama sa, pentru a-i satisface nevoile de bază, căldură emoțională, compasiune și aprobare, ceea ce-i permite să se dezvolte autonom. Dar o mamă fără compasiune, care nu reușește să creeze o legătură cu fiica ei, îi oferă acesteia conexiune doar atunci când este în interesul mamei. Fiica ei învață astfel că nu poate depinde de mama ei. Ea crește temătoare, îngrijorată de abandon, așteptându-se să fie înșelată la fiecare pas.
Ce schimbări pot fi făcute pentru a depăși autocritica și neîncrederea în sine, care definesc psihologia unei femei crescută într-un mediu narcisic?
Cred că începi să te vindeci atunci când accepți faptul că mama ta a fost narcisistă și că te-a rănit. Apoi plângi pentru viața și dragostea pe care nu le-ai primit și, după ce treci de doliu, începi un drum lung de recuperare. Recuperarea presupune trei pași.
Primul pas este să înțelegi problema, să o diagnostichezi și să obții informațiile de fond care o definesc. Acest lucru este valabil pentru orice problemă emoțională sau psihologică cu care te poți confrunta în viață. Aceasta este înțelegerea cognitivă sau intelectuală de care vei avea nevoie pentru a trece la următoarele etape.
În pasul doi, prelucrezi sentimentele legate de problema identificată. Cu toate acestea, al doilea pas este cel în care ajungi să înveți cum să te descurci cu acele lucruri dificile numite sentimente. Nu este distractiv, dar merită efortul depus.
Pasul trei, pe scurt, se referă la „recadrare“, un cuvânt terapeutic care înseamnă să privești problema printr-un alt set de lentile sau într-un mod nou. Aceasta este partea distractivă a recuperării, când începi să vezi lucrurile diferit și devii liber de simptomele și efectele traumei de a fi avut o mamă narcisistă. Iei decizii pentru tine însăți care sunt foarte diferite de cele pe care le luai atunci când te simțeai ca o victimă a unei greșeli. Începi să intri în contact cu adevăratele tale sentimente, valori și sisteme de credințe. Îți găsești sinele autentic și îi permiți să funcționeze în felul tău. Aceasta este libertatea, iar eu îi doresc acest lucru fiecărui cititor care mă însoțește în acest interviu.
Există multe forme de psihoterapie care vizează diminuarea narcisismului, poate fi acesta eradicat complet?
Aș spune că nu complet: am mai spus, trăsăturile sunt date în mare de felul în care răspunzi atunci când anumite nevoi emoționale de bază nu sunt îndeplinite – da, poți învăța în timp să te activezi mai puțin intens, să răspunzi mai rar, însă cel mai probabil vor mai exista situații când aceste strategii se vor iniția automat – marele avantaj al terapiei este că apoi vei fi capabil să faci o reparație în termeni de atașament și relații. Reparația va fi semnalul că regreți, că știi că ai rănit și că poți empatiza cu suferința celuilalt.
Există și o formă sănătoasă de narcisism?
Sunt diferite opinii în literatura de specialitate privind existența unei forme sănătoase a narcisismului – aș spune că este mai degrabă o formă sănătoasă de a te aprecia pe tine și de a fi mândru de realizările proprii. Narcisismul este o trăsătură de personalitate care se caracterizează prin respect de sine și valorizare de sine. Deși, prin definiție, narcisismul descrie o expresie nesănătoasă a acestor trăsături, unii s-ar putea referi la manifestările sănătoase ale egocentrismului ca fiind narcisism sănătos.
Narcisismul sănătos nu este un termen oficial, dar poate fi o modalitate utilă de a descrie un comportament care ar putea fi oarecum tabu în societate, cum ar fi prioritizarea propriului interes personal. Ideea narcisismului sănătos este că te orientezi spre satisfacerea nevoilor tale într-un mod care nu este bazat pe exploatare sau pe revendicare de drepturi. Reușești să dezvolți o stimă de sine ridicată și un sentiment de autoapreciere, fără a-i pune la pământ pe ceilalți.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
