Protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi, de pe paginadepsihologie.ro, este o artistă tânără, ambițioasă, tenace, care a cucerit scenele lumii, prin parcursul său profesional cameleonic. Iubește și simte muzica prin toți porii, însă, în egală măsură, a studiat și antropologia. Se consideră un spirit liber, iubește natura, oamenii și viața, pe de-a-ntregul. Doamnelor și domnilor, ne face o deosebită plăcere să o aducem în fața dumneavoastră pe Runa (Miruna Mănescu).
Cine nu este Runa?
Runa nu este un om care forțează lucruri și oameni. Îmi place când lucrurile se întâmplă natural. Nu pot să bat oamenii la cap. Și nici măcar pe mine. Nu sunt un om ușor de suportat. Oamenii spun despre mine că aș fi dificilă și chiar ciudată.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Nu sunt un om care se mulțumește cu lucruri superficiale, am nevoie de profunzime, autenticitate, vulnerabilitate, nebunie și pasiune.
Cum se împletește antropologia cu muzica?
Având în vedere că antropologia este știința omului, ea se împletește bine cu orice. Există studii etnografice exact în zona de muzică, pentru a se afla originea unui gen muzical, cine a influențat pe cine, cum anumite pături sociale ascultau un anume gen de muzică etc. Iar în ziua de azi, poți face o întreagă cercetare despre evoluția manelelor în România, de exemplu. De ce se identifică românii cu manelele și manelismul. Vintilă Mihăilescu a fost un antropolog român, care a murit recent, și care a vorbit despre acest fenomen social al manelismului și a explicat multe elemente regăsite în manelism − dușmani, tupeu, barosani, „facem ce vrea mușchii noștri“ etc. Deci da, pot spune că se împletesc de minune muzica și antropologia.
Când te privești în oglindă, ce emoții sau gânduri ai cu privire la propriul corp?
Îmi spun că am un corp genial și puternic și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Sincer. Dar n-a fost întotdeauna așa. E un proces destul de lung prin care am trecut. Am plecat de la a nu ști să mănânc conform cerințelor corpului meu și de la a mă urî pentru modul în care se reflecta acest lucru asupra corpului meu, și am ajuns la a dezvolta o relație și o comunicare incredibil de sănătoase cu el. Și îi mulțumesc că a avut răbdare cu mine până am ajuns în punctul ăsta. Nu mai pun presiune pe el, nu mai pun deadline-uri, nu mai țin cure de slăbire. Toate astea fac parte din trecut. Acum ascult de el și îi dau ce îmi cere, cu limitele de bun-simț. Asta e tot. Și era atât de simplu. De când practic acest tip de relaționare cu propriul corp am avut cea mai stabilă greutate din întreaga mea viață. Înțelegi acum de ce îi tot mulțumesc?
Ai un ritual, înainte de concerte?
Da. Este un ritual al tăcerii. Trebuie să mă retrag într-un colț și să-mi adun gândurile înainte de a intra pe scenă. Am mare nevoie să tac, și pentru a avea vocea odihnită pentru live, dar și pentru a-mi conserva energia pentru show. Sunt un introvertit cu acte în regulă, chiar dacă arăt a extrovertit.
Ce relație ai cu copilul interior?
Acum e mult îmbunătățită. Am păstrat copilul interior, nu i-am neglijat vocea niciodată. Obișnuiam să fiu furioasă pe el, dar acum îi vorbesc cu blândețe și compasiune. Am ajuns aici datorită muncii depuse împreună cu psihologul meu, Monica Manu, care nu a renunțat niciodată la mine. Blândețea cu care m-a tratat pe mine ani la rândul a devenit tonul cu care îi vorbesc astăzi copilului interior.
Când vezi pe social media persoane care utilizează în exces filtrele, care este primul gând care îți vine în minte?
Îmi pare rău că suntem rezultatul societății în care trăim și că multe dintre cutumele astea nocive sunt tot mai normalizate. Știu că în spatele acestor filtre se ascunde, până la urmă, dorința de a aparține și de a fi iubit și acceptat, dar dacă folosești filtre în social media și chiar alte măști sociale, ceea ce va fi acceptat de către societate este doar o altă minciună, iar sentimentul tău de apartenență va fi, de fapt, unul fals. Ce aș vrea să le spun, în special adolescentelor/adolescenților, este că așa nesigure/nesiguri cum se simt acum, așa se simt și colegele/colegii lor. Cred că nimeni nu scapă. Deci, de fapt, toți aparținem aceleiași lumi, însă una pe care ne-o negăm sistematic, o lume plină de îndoieli și slăbiciuni.
Ce părere ai despre psihoterapia individuală?
Cel mai bun mod de a te cunoaște și de a te vindeca. Bineînțeles, dacă găsești omul potrivit. Cine este omul potrivit? Cel cu care rezonezi. Cel care după terminarea ședinței te lasă cu liniște în suflet. Sau măcar cu un potențial de liniște. Din păcate, oamenii sunt foarte sceptici vizavi de tulburările mintale și diversele practici de tratament, printre care și psihoterapia. Există această opinie generalizată că dacă o boală nu se vede sau nu e tangibilă, atunci ea nu există. Însă tulburările mintale sunt criminalul tăcut din spatele multor tragedii și este crucial să începem să vorbim cu seriozitate despre ele. Dar sunt optimistă, totuși, pentru că aud tot mai des de oameni deschiși către a face psihoterapie și a fi mai introspectivi.
Ce te neliniștește, cel mai tare, la războiul din Ucraina?
℗PUBLICITATE
Sinceră să fiu, mă neliniștesc generalizările și cum pot duce la escaladări ale conflictului. Posibil să fiu înțeleasă greșit dar nu, nu iau partea rușilor când spun ceea ce spun. Mă refer la generalizări precum „Toți rușii sunt răi, pentru că au invadat Ucraina, și trebuie să fie atacați și ei“. Asta doar din cauza unui singur individ și a unui lanț de oligarhi. Și atunci nu mai ai o singură țară afectată, brusc, devin două. Iar apoi, consecințele care trebuie suportate de întreaga lume, de mediul înconjurător, de natură, floră și faună. Mă neliniștește să văd că partea aceea brutală care zace adânc în natura umană se încăpățânează să rămână împământenită.
Povestește-ne mai multe despre piesa ’96 și despre donația realizată în sprijinul poporului ucrainean.
Am fost luați prin surprindere de tot acest conflict; ne-a afectat pentru că nu ne-am imaginat că ne vom mai confrunta vreodată cu așa ceva.
Tot surprinși am fost de valul de solidaritate din România, care ne-a făcut să ne simțim neputincioși, în același timp. Fiind în Elveția, doream să facem ceva, să ajutăm într-un fel. Așa am scris piesa, am filmat rapid videoclipul la Chișinău și ne-am hotărât să donăm toate câștigurile din vânzarea piesei victimelor războiului. Pe de o parte, vine ca sprijin moral, dar și ca sprijin financiar. Pentru că mă întrebai mai devreme despre copilul interior, ’96 vorbește despre adultul de azi care vrea să se întoarcă în trecut, pentru a îndrepta niște greșeli. ’96 este anul în care Ucraina a renunțat la ultima focoasă nucleară în schimbul promisiunii de neagresiune din partea Rusiei. Dar agresiunea s-a întâmplat, iar promisiunea a fost încălcată. Adultul de azi nu se mai regăsește în această lume în care oamenii se trădează constant, așa că fereastra din camera lui devine acest portal către anul ’96, unde copilul se simțea în siguranță, protejat și iubit.
Cât de benefică a fost pauza artistică pe care ți-ai luat-o?
Pauzele sunt esențiale, pentru că a face muzică nu este deloc asemănător cu a merge zi de zi la birou. Ai nevoie de inspirație și motivație, iar riscul să rămâi fără ele e foarte crescut. Eu am cam rămas fără ele, recunosc, de aceea m-am îndepărtat de scena muzicală o perioadă. Nu mă mai identificam cu diversele proiecte și imagini gândite de alții, devenise prea superficial totul. Îmi amintesc că la o filmare de clip plângeam în cabina de machiaj, întrebându-mă „Ce caut eu aici, că nu e locul meu?“. Eu simplific acum foarte mult povestea, dar mi-am acordat timp și răbdare, și bine am făcut, căci azi mă simt mai inspirată ca oricând.
Care este mantra după care te ghidezi?
Dacă ai un sentiment bun legat de ceva, fă acel lucru și nu deveni ceea ce vor alții, fii tu însăți/însuți mereu. Și dacă oamenii cred că ești dificil doar pentru că ești asertiv, foarte bine! Keep going!
Dacă ai avea posibilitatea de a adresa o întrebare unui psihoterapeut, care ar fi aceea?
Oh, am adresat deja multe! Una din ele a fost „De ce anume sufăr?“ sau „Așa-i că asta n-o să treacă niciodată?“
Ce nu poți tolera în relația de cuplu?
Să fiu manipulată și să nu îți asumi greșelile pe care le faci. Sau mai pe „românește“, să fiu gaslighted.
Ești genul de persoană care discută cu partenerul de cuplu, atunci când apar furtuni emoționale, sau, mai degrabă, alegi să le rezolvi singură?
Dacă sunt furtunile mele emoționale, prefer să le rezolv cu Monica (psihoterapeuta mea), dar dacă sunt furtuni emoționale cauzate sau fabricate în interiorul relației de cuplu, atunci deschid o discuție și încerc să explic cam cum se văd lucrurile din locul în care mă aflu eu.
Pornind de la cartea „Sufletul banilor“, a lui Lynne Twist, care este cel mai mare mit despre bani, pe care l-ai auzit?
Of, eu și banii avem o relație foarte dificilă. Este fabulos ce poate face imaginarul colectiv − să dea valoare unor hârtii care, în esență, nu reprezintă absolut nimic.
Cred că un mit celebru despre bani ar fi că aduc fericirea. Dar dacă îți vinzi timpul făcând ceva ce nu-ți place, doar ca să-ți justifici existența, atunci nu știu ce fericire este asta!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
