Skip to content

Îmi aduc aminte foarte bine, de copilă, „relația“ mea cu rușinea. A fost una din rănile fundamentale care m-a urmărit mult timp. Spun „a fost“, pentru că acum mă vizitează doar rareori.

Era ca o caracatiță ale cărei tentacule au penetrat toate relațiile mele din acea vreme, cu un pachet de distorsiuni cognitive care curgeau ca un șuvoi toxic prin mintea mea, săpând distructiv la baza imaginii mele de sine.

Sentimentul de rușine ne este transmis, nu ne naștem cu el

Nu ne este rușine pur și simplu, nu ne naștem cu rușine, ci ne este transmis (într-o relație semnificativă) sentimentul de vinovăție, teamă, jenă, în așa fel încât să „construim“ în noi rana de rușine. Acest lucru nu trebuie privit dramatic și nici reproșat părinților, ci pur și simplu ca făcând parte din calea către maturizare. Știu că principala responsabilitate a mamei mele nu era să mă protejeze de evenimentele neplăcute, deși mi-ar fi plăcut să simt asta, cât mai ales să mă învețe să le gestionez (nici asta nu s-a întâmplat!). Prin urmare, rușinea „m-a lucrat“ pe dinăuntru. Și a fost dificil.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Am devenit „mică“, invizibilă, fără nicio valoare și cu un sentiment de rușine extrem, „împodobit“ cu jenă și frică. Dar și cu un set de mesaje amprentate, cum ar fi: „Taci din gură!“, „Să-ți fie rușine!“, „Mă faci de rușine!“, „Habar n-ai de nimic, ești o proastă!“, „Te îmbraci ca un băiat!“, „Poate ai grijă să nu vii cu burta la gură“, „De ce exiști?“, totul egal cu „Scuzați-mă pentru că exist!“.

Toate acestea au fost miezul unui construct nemilos și generator de anxietate: lumea! Cel mai de temut lucru pentru mine. Gândul că m-aș putea face de rușine în fața colegilor, la școală, a avut consecințe dramatice și am fost exclusă din grupuri. De ce? Pentru că nu îndrăzneam nici măcar să ridic mâna la ore și pentru că eram o persoană din cale afară de tăcută. Ridiculizată, devalorizată, am avut capacitatea de a mă autosusține cu doar o singură prietenă.

Să-ți fie rușine față de ceea ce simți și ce gândești poate fi o povară grea

Ce am făcut ca să scap de armura asta sufocantă și grea, care nu mă lăsa să mă mișc cu corpul meu și nu-mi permitea să-mi văd de viața mea adevărată?

℗PUBLICITATE



Psihoterapie. Acest proces mi-a oferit o călătorie de întregire, de vindecare a sinelui meu disociat, de recunoaștere și acceptare de sine, de regăsire a momentelor din trecut pe care nu le-am trăit până la capăt, de reconstruire a fundației fragile a sinelui meu. Identitatea mea a devenit nu atât suma a ceea ce am trăit până acum, ci suma a ceea ce am și evitat să trăiesc, ca apărare împotriva rușinii care-mi ocupase o mare parte a spațiului interior.

Micșorând spațiul acesta al rușinii, am reușit să devin vizibilă și în ochii mei, să recâștig sentimentul de a fi reală, să pot trăi intimitatea adevărată, să mă bucur în mod autentic de viață.

Cum am alungat rușinea din viața mea

Am scris despre Rușine pentru că m-am ridicat demult împotriva ei, m-am revoltat contra ei. Am înfruntat-o. Nu poți scrie ca un supus al ei, pentru că atunci o crezi pe ea, ești mic(ă), limitat(ă), și nu vrei decât să te izolezi de oameni ca să scapi de stânjeneală. Ca să o descriu, a fost nevoie să pot privi din afară și să scap de strânsoarea ei.

Un exercițiu simplu pe care ți-l sugerez și ție, dragă cititorule este acesta: scrie pe bucăți de hârtie mesajele toxice pe care le „auzi“ cel mai adesea, care au legătură cu această rușine, mesaje din copilărie sau experiențe de viață. Creează un ritual de distrugere a lor sau de restituire către persoana care ți le-a transmis – recomand asta doar dacă ești suficient de puternic(ă). Le arzi, le rupi, le îngropi, le arunci. Maniera prin care alegi să le distrugi îți aparține. Forța ritualică este extraordinară și-ți dă sentimentul că ești responsabil(ă) de vindecarea ta, că poți face ceva, că nu ești lipsit(ă) de putere. Poți exista în propria viață. Eu am ales să le ard și să adaug „Mă eliberez de aceste mesaje. Nu-mi aparțin, nu mă definesc. Prin distrugerea lor le scot din mine. Am dreptul să fiu așa cum sunt. Am dreptul să mă arăt așa cum sunt. Iar felul în care sunt este suficient!“.

În loc de încheiere, las aici unul dintre citatele mele preferate: „Cea mai mare rușine e cea pe care n-o vede nimeni: rușinea ta de tine însuți“ (Nicolae Iorga).


Citește și:

Antoaneta Bunea este psihoterapeut, terapeut de familie, terapeut relațional de cuplu imago, psiholog clinician. Sau, altfel spus om, mamă, custode de povești de viață, arhitect de atitudine comportamentală, detector de prejudecăți cognitive, „reparator“ de suflete, „suma sufletelor“ pe care le-a ajutat să zâmbească.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%