De ceva vreme, observ că rușinea este noul „high“ al psihologiei. Se scrie mult despre emoții în general, dar rușinea pare să fi căpătat un loc special în topul celor mai discutate emoții. Există speech-uri, filmulețe și desene animate cu explicații despre ce este rușinea, cum se manifestă, ce o cauzează, dar, cu toate acestea, ne este în continuare greu să ne uităm cu sinceritate la noi, atunci când vine vorba despre rușine.
Poate (doar, poate), ne este puțin mai ușor să o identificăm la ceilalți. Însă, de multe ori, ne este rușine de propria rușine și ajungem să o deghizăm, să o minimalizăm sau, pur și simplu, să nu vorbim despre ea. Se întâmplă, deseori, ca lucrurile ce devin cele mai vizibile sau la îndemână la un moment dat să pună mult prea multă presiune pe noi, nu-i așa? Parcă era mai ușor când nu știai sau nu înțelegeai cum se întâmplă lucrurile, pentru că măcar nu exista presiunea de a face lucrurile perfect de fiecare dată. „Cum am putut să simt asta, să gândesc asta, să reacționez așa? Doar știu că…“ Însă, de multe ori, repetăm anumite tipare și pentru că ne oglindim în ochii oamenilor care ne-au ajutat să le construim. Atunci când încerci să schimbi ceva la tine, când devii conștient că un lucru sau altul îți face rău sau că, pur și simplu, se poate și altfel, este important să înveți să îți alegi oglinzile în fața cărora te arăți așa cum ești – o oglindă distorsionată nu va putea să îți arate decât o imagine distorsionată. Alege-ți cu înțelepciune oglinzile.
Și dacă tot este Brené Brown una dintre autoarele cu miez pentru mine, m-am gândit să împărtășesc cu voi ceea ce ea numește „cele șase tipologii de prieteni care nu ne merită poveștile de rușine“. Dacă ați citit-o pe Brené, probabil, știți deja despre ce este vorba; dacă nu, sper să vă fac suficient de curioși încât să-i căutați cărțile, articolele sau înregistrările TED Talks.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
1. Prietenul care, de fapt, simte rușine pentru tine, oftează și confirmă cât de oribil ar trebui să te simți
Atunci când împărtășim cu cineva o situație, o poveste sau o experiență traumatizantă în urma căreia am rămas cu un munte de rușine, de care încercăm apoi să ne eliberăm, avem nevoie de cineva care să ne poată asculta fără a ne adânci și mai mult starea de disconfort. Este posibil ca povestea noastră chiar să fie despre ceva ce am greșit sau am fi putut face altfel, însă nu putem schimba ceva ce s-a întâmplat deja. Totuși, tratându-ne cu curiozitate și blândețe, putem ieși din starea de rușine și vinovăție, luând din experiența stânjenitoare o învățătură pe care să o putem aplica mai târziu în situații similare. Alege să vorbești cu cineva care îți poate oferi blândețe și curiozitate, fără judecată.
2. Prietenul care confundă conexiunea cu oportunitatea de a te depăși
(„Ei bine, asta nu-i nimic. Stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie…“) Competitivitatea este o caracteristică a relațiilor care se poate dovedi constructivă și sănătoasă. Copiii învață prin imitație, prin modelare și idealizare. Ne comparăm cu ceilalți, pentru că trăim într-un sistem social și ne influențăm reciproc – acest lucru poate fi de bun augur, dacă observăm că o persoană face ceva într-un fel care pentru noi este nou sau diferit, iar aplicându-l am putea aduce un plus de valoare în propriul mod de a gestiona lucrurile. Însă, dacă povestim ceva dureros despre noi înșine, avem nevoie de spațiu, de empatie și de conținere, nu de competitivitate și minimalizare a propriilor trăiri. Alege să vorbești cu cineva care îți arată că te înțelege, prin faptul că îți lasă spațiu și îți oglindește trăirile, fără a transforma povestea ta într-o poveste despre sine.
℗PUBLICITATE
3. Prietenul care se străduiește să facă totul mai bine și, din propriul disconfort, refuză să recunoască faptul că, poate, chiar ai luat niște decizii nepotrivite.
(„Exagerezi. Nu a fost atât de rău.“) Uneori, avem nevoie de oglindiri realiste. Avem nevoie de cineva care să ne poată privi în ochi și să spună „Uh… Chiar ai dat-o-n bară cu chestia asta. Îmi imaginez cât trebuie să-ți fie de greu“ sau „Nu aș fi crezut că tocmai tu ai face un astfel de lucru, dar povestește-mi exact ce s-a întâmplat și hai să vedem cum o scoatem la capăt“. Indiferent cât de mult ne-am dori să ne simțim mai bine și să trecem peste momentul respectiv, negarea nu va funcționa. Poate că ne vom simți bine pe moment, dar ulterior rușinea și vinovăția vor reveni – însoțite și de sentimentul de a nu fi fost văzuți sau auziți. Alege să vorbești cu cineva care poate sta cu tine și în momentele neplăcute, nu doar atunci când ești bine și experiențele îți sunt minunate, iar comportamentul fără cusur.
4. Prietenul căruia îi este atât de inconfortabilă vulnerabilitatea, încât te ceartă
(„Cum ai putut să lași chestia asta să se întâmple?“) Ultimul lucru de care avem nevoie, atunci când ne împărtășim „poveștile de rușine“ este să fim judecați și acuzați. Când suntem la pământ (și știm că suntem la pământ), nu avem nevoie de cineva care să ne lovească cu piciorul acuzator („Ești la pământ. Cum ai putut să ajungi acolo?“). Avem nevoie de cineva care să fie disponibil să stea cu noi în procesul de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat. Există mereu un motiv pentru care facem ceea ce facem. Poate că nu e unul de care să fim mândri sau mulțumiți, poate chiar am dat-o în bară, însă chiar și așa, avem nevoie de empatie și acceptare. Alege să vorbești cu cineva care poate accepta că, probabil, ai făcut o tâmpenie, chiar și atunci când chiar crede că e o tâmpenie.
5. Prietenul care are nevoie ca tu să fii stâlpul meritocrației și al autenticității și care nu te poate ajuta, pentru că este prea dezamăgit de imperfecțiunile tale
Rușinea sporește în secret, atunci când nu o putem verbaliza și nu o putem scoate la lumină – pentru că asta ar însemna să ne expunem vulnerabilitatea și imperfecțiunile. Niciunul dintre noi nu e perfect, chiar dacă tindem să fim cele mai bune versiuni ale noastre. Oricât de mult ne-am strădui, tot mai există lucruri și situații în care imaginea ideală pe care am vrea să o avem despre noi (și să o aibă și alți oameni despre noi) se zguduie. Dar unicitatea și umanitatea noastră sălășluiesc în imperfecțiunile pe care învățăm să le acceptăm, să le explorăm și să le transformăm în zone de putere și nu de slăbiciune. Alege să vorbești cu cineva care te iubește și te acceptă cu tot cu imperfecțiunile tale, nu în ciuda lor.
6. Prietenul care răspunde cu milă („Îmi pare atât de rău pentru tine“), mai degrabă decât cu empatie („Înțeleg, sunt alături de tine. Am trecut și eu prin astfel de momente, situații, lucruri.“)
Atunci când ne simțim scufundați în rușine și vinovăție până peste cap, avem nevoie de încurajare, nu de superioritate; de căldură, nu de distanțare; de înțelegere și empatie, nu de milă. Dacă alegem să-i împărtășim unei alte persoane ceva ce pentru noi este profund dureros, stânjenitor sau înfricoșător, mila ne va confirma cumva că avem dreptate să ne simțim așa și, în loc să ne simțim mai bine pentru a putea face ceva, vom rămâne blocați într-o stare de rău care ne va împiedica să vedem cum altfel am putea face lucrurile și cum să reacționăm pe viitor. Alege să vorbești cu cineva care este dispus să-ți recunoască emoțiile și care nu se teme să ți le arate pe ale sale.
Așadar, alege-ți cu înțelepciune „oglinzile“ și ține minte că și tu ești o oglindă pentru cei din jur. Rușinea ia naștere în secret, dar se menține prin deconectare și judecată. Și, oricât de mult am vorbi despre rușine, oricât am descrie-o, am vâna-o și am scoate-o la lumină, totul va fi inutil, dacă nu vom învăța să o abordăm cu blândețe, empatie, acceptare, compasiune, curaj și conectare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
