Skip to content

Afecțiunea pe care părintele o oferă necondiționat copilului trezește stări afective pozitive ce stimulează dezvoltarea lui psihologică, dar și biologică sănătoasă. Așa cum reiese și din articolul anterior despre psihologia emoțiilor, orice reacție de retragere a afecțiunii, de retragere din relație a părintelui, creează în copil în primul rând rușine. Este prima reacție pe care o avem oricând în viață la pierderea iubirii. Și doar amenințarea cu pierderea iubirii creează rușine, stări de dereglare emoțională pe care, în lipsa reparației inițiate de părinte – a coreglării –, învățăm să le reglăm prin mecanisme defensive complexe ce pot presupune: comportamente de cerere, agățare, solicitudine, supunere exagerată, neajutorare, dependență, furie și agresivitate, distanțare, nepăsare, opoziție, evitare și, la extrem, izolare și disociere. 

Recunoaștem aici o întreagă serie de comportamente de care se plâng cei mai nefericiți dintre părinți și pe care copiii le pun în slujba evitării trăirilor profund dereglate de rușine. Aceasta pentru că, la un alt nivel, pierderea iubirii și a legăturii de atașament reprezintă o amenințare directă la viața lor. În logica internă, psihologică, prin asocierea directă a evenimentelor și a trăirilor, a evita rușinea înseamnă a supraviețui. O supradoză de rușine trebuie evitată cu orice cost. O „supradoză“ este orice emoție cu efecte perturbatoare profunde, care atrage după sine frică, teroare, panică, colaps, suferință și stres. 

Este rușinea mereu ceva rău? 

Rușinea este numele generic pe care îl dăm, de fapt, tuturor stărilor de colaps intern în care plăcerea este înlocuită de un gol, de o frână bruscă în curgerea energiei noastre către celălalt, când acesta spune „nu“ și se retrage din acordajul emoțional cu noi. Părinții au multe moduri de a spune „nu“. Toate generează rușine. Însă este rușinea mereu ceva rău? Nu. Este o modalitate de reglare. Devine nocivă atunci când modul părintelui de a spune „nu“ este echivalent cu critica intensă, suspendarea pe termen lung a relațiilor, abandon chiar și temporar, umilire, rușinare voită, amenințare, abuz fizic, psihologic, emoțional, sexual etc. 

Filosofând, am putea spune că rușinea este emoția care ne semnalează lipsa iubirii. Când această lipsă este cronică, și rușinea devine cronică. În procesul de autoreglare, rușinea generată din exterior devine acel ochi intern care compară și evaluează în permanență eul și relația și ajungem să generăm rușinea din interior, pentru a ne autoregla în relație, evitând să rănim. Dar noi suntem capabili să menținem această stare cronică în fundalul minții noastre ca pe o frână permanentă a stărilor noastre de plăcere, bucurie, iubire de viață și iubire de sine. Ne putem simți lipsiți de valoare, mici și neimportanți întreaga viață, dobândind credințe inconștiente care ne refuză dreptul la a fi și ne reafirmă cât de nemerituoși suntem și cum nu merităm iubirea nimănui. Iar atunci evităm angajarea emoțională autentică, fie că ne retragem și ne izolăm, fie că răspundem agresiv și dur la invitațiile celorlalți la conectare (copiii spun „nu-mi pasă“, „nu vreau“, „nu voiam aia oricum“, „poți să faci ce vrei“, „n-am nevoie de tine“ etc.)

Rușinea este o emoție primară de atașament, iar atunci când nu copleșește și deci nu ne obligă să ne apărăm de ea, invită la adaptare în relația cu celălalt, la repararea relației. Când greșim și simțim o rușine care are sens pentru noi, tendința normală umană este de a simți vină și regret și a încerca să reparăm fapta noastră inadecvată și relația cu persoana importantă pentru noi. Când percepem din mică copilărie că nu există cale de reparare, că, orice am face, părintele este tot critic, nu e mulțumit, că standardele lui sunt mereu tot mai înalte, că nu se sincronizează, de fapt, la ceea ce trăim noi – nu empatizează și nu se acordă emoțional la cine suntem aici și acum – rușinea este acea catastrofă pe care ne vom simți forțați să o evităm. Ne vom feri de rușine toată viața noastră, deoarece „știm“, chiar dacă nu are un sens logic, că rușinea ne costă viața. 

Cum dezvoltăm o relație de „prietenie“ cu rușinea și de ce? 

Cum ajunge rușinea de la a fi o emoție amenințătoare, destabilizatoare, îngrozitoare, evitată, rejectată la a fi un semnal de acceptare a diferențelor, de adaptare și echilibrare în relație? Totul depinde de disponibilitatea celor mari de a-și gestiona propriile emoții, astfel încât reglarea stărilor interne simultan cu recunoașterea și empatizarea cu stările copilului să dezvolte coreglarea. Părinții îl pot ajuta pe copil să trăiască rușinea ca pe o stare ce poate fi reglată, ca pe un semnal ce nu escaladează până la dereglare și anunță nevoia de ajustare a comportamentului, fără a însemna că persoana lui produce dezgust și nu merită iubire, că el este defect sau nu este suficient de bun pentru ei sau pentru alții.

Comportamentele pe care le învățăm în relațiile primare de atașament (cu părinții noștri și alți adulți apropiați, în primii ani de viață) sunt principalele noastre strategii de supraviețuire: ce am învățat să facem, cu mijloacele avute la dispoziție atunci, pentru a menține relația, pentru a nu pierde afecțiunea celuilalt și, la extrem, relația însăși, pentru a nu fi abandonați sau privați de satisfacerea nevoilor noastre de bază. Le repetăm în orice relație importantă din viața noastră pentru că știm că funcționează, și-au dovedit utilitatea. Așadar, la copiii mai mari și la adulți, ele devin răspunsuri condiționate, automate în situațiile stresante. Dacă aceste strategii nu implică coreglarea, în relațiile noastre, dincolo de relațiile părinte-copil, și noi, și copiii noștri vom răspunde în acest fel automat care nu face decât să propage suferința în viețile celor cu care interacționăm, refuzând empatia, compasiunea, iubirea și promovând agresiunea. Rușinea devine acea emoție toxică, destabilizatoare, în fața căreia ne găsim blocați, înghețați și lipsiți de resurse, căreia nu îi putem răspunde. A putea gestiona rușinea este calea către a trăi o viață plină de emoții coerente, într-un mod autentic și plin de vitalitate, căci rușinea este un inhibitor universal al emoției (A. Schore, 1998):

℗PUBLICITATE



„[…] abilitatea de a gestiona aceste rupturi stresante ale atașamentului care declanșează rușine este esențială pentru dezvoltarea continuă, deoarece acest afect, care este generat practic de continua monitorizare a sinelui în relație cu ceilalți, ajunge să joace un rol central în reglarea tuturor expresiilor emoționale și deci a tuturor interacțiunilor umane.“

Empatia este cheia pentru a ne cultiva reziliența față de rușine 

A empatiza cu emoțiile celuilalt înseamnă a putea recunoaște ceea ce el simte și a te simți mișcat de emoția lui, reacționând printr-o acordare a stării tale interne la acea trăire, fără a ajunge la confuzia stării tale cu a celuilalt. Poți simți ceea ce el simte, dar păstrându-ți capacitatea de autoreglare și de a genera coreglare, prin modalități care implică reconfortarea, alinarea sau susținerea morală, în stări de suferință, sau echilibrarea și reducerea excitației, în stări de exuberanță emoțională sau de stres maxim și agitație.

Empatia implică însă și o capacitate de a înțelege comportamentul celuilalt. Odată înțeles ce îl animă pe copil în gesturile și reacțiile sale, este mult mai ușor să adresezi cauzele reale, posibil emoționale, ale comportamentelor sale, decât să cauți să le pedepsești sau disciplinezi constant și fără rezultat. Nu judeca de ce s-a purtat urât, de ce a făcut o „prostie atât de mare“, de ce nu ascultă, ci caută să înțelegi intenția lui conform vârstei și credințelor sale despre realitate și relații. Ce gândește el? Ce simte? Ce își dorește? Ce nevoie are? De ce crede el că acel comportament este o bună strategie în a obține ce are nevoie? Caută răspunsul fără prejudecăți, iar dacă acel comportament trebuie stopat, fă-o cu blândețe și compasiune, exprimând în primul rând trăinicia relației și a atașamentului vostru: „Indiferent ce ai face, ce s-ar întâmpla, eu te iubesc. Nu îmi place ceea ce ai făcut, dar putem schimba asta. Când faci o greșeală, o poți repara, nu îți fie frică să recunoști și să repari. Asta nu arată decât că-ți pasă și respect, nu că meriți să fii pedepsit.“ (Vă recomand să căutați renumita carte a lui Marshall Rosenberg, Comunicarea nonviolentă, pentru a găsi modalități de a comunica trăirile voastre negative, împreună cu nevoile voastre, într-un mod empatic și deschis, lipsit de violență interpersonală. Sura Hart și Victoria Kindle Hodson au și ele o carte din aceeași zonă a comunicării nonviolente, Arta parentajului plin de respect.)

Limitele trebuie puse cu fermitate și blândețe. A spune „nu“ este un act sănătos din partea părintelui în dezvoltarea capacității de autoreglare a copilului, dar avem nevoie să însoțim orice sancțiune de acest fel a unui comportament cu mijloace de reglare a emoției. Rușinarea voită, tonul agresiv, critica, lovirea fizică etc. destabilizează și îl învață pe copil să se poarte el însuși cu sine așa, când simte rușine în interiorul său. În plus, copilul ajunge să creadă că tot ceea ce reușești să vezi la el este „răul“ din el, cât de inadecvat este el, iar riscul este ca el să renunțe la a mai dovedi contrariul și să aleagă să se identifice cu acea parte insuficientă sau rea din el, pe care i-o tot evidențiezi. Va renunța la empatie.

Compasiunea părintească generează compasiunea de sine 

Când voi îi înțelegeți, copiii ajung să înțeleagă ei înșiși cauzele comportamentelor și emoțiile lor. Dacă afecțiunea voastră este necondiționată, dacă primiți cu deschidere emoțiile și gândurile lor, indiferent de culoare, oglindindu-le fără a le judeca, ghidându-i în a descoperi binele, lumina, resursele din ei, în a-și construi noi abilități de comunicare și de gestionare a relațiilor, copiii dezvoltă acel ochi interior al autoreglării sănătoase. Nici nu mai e nevoie de disciplinare. Ei vor învăța, cu compasiune de sine – așa cum voi le-ați arătat compasiune – să își accepte emoțiile, limitele, greșelile și să trăiască mai echilibrat în lume.

Dacă ați descoperit că aveți această rană a rușinii, o suprasensibilitate care activează în voi mai degrabă răspunsuri reci sau agresive în fața derapajelor copiilor de la așteptările voastre, căutați să înțelegeți ce vi s-a întâmplat, poate cu ajutorul unui terapeut. Învățați să vă oferiți compasiunea pe care o meritați, dragostea pentru sine și îngăduință față de greșeli. Nu e ușor. Uneori cel mai greu lucru este să îți oferi ție acceptare necondiționată și iubire în întregime. Însă copiii voștri merită să încercați!

Mihaela-Gabriela Deniz este psiholog, psihoterapeut de familie și terapeut Sandplay în formare. A absolvit Facultatea de Psihologie a Universității București și Masterul de Psihoterapie Jungiană, la Universitatea Spiru Haret. Senior editor în cadrul Editurii Herald, timp de peste opt ani a coordonat colecțiile Psihoterapia, Jungiana, Parentaj, Psihopractica, Arhetip ș.a.m.d. A tradus, de asemenea, mai multe cărți.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0