Știți că și în ziua de astăzi se spune că „trebuie să ai o nișă în ceea ce prestezi“, așa că nu vă imaginați că eu am fost ocolit de toate acestea – parcă îmi aduc aminte de parentalele și școlarele: „Măi, copile, trebuie să știi ce vrei să faci… trebuie să ai o meserie ca lumea!“. Ca și când lucrurile astea sunt simple sau ca și când ne naștem cu un software pe care scrie „misiune“. (Să nu uităm că cei care au crezut că „au fost trimiși pe pământ cu o misiune“ au făcut cele mai mari atrocități de pe planetă!).
Raportat la mine, ca psiholog clinician și coach sistemic sunt întrebat: „Pe ce anume fac psihologia și «coci-ingul» acesta?“, ca și cum omul nu trebuie privit în integralitatea funcțională, ci spart în bucățele. Ca să mă leg de titlu, ca și cum am putea dezlipi cu drujba cariera din om și discuta doar despre „alte situații ale vieții“.
De la teorie la viață
Ce mi-o fi trecut prin cap să fac tot preambulul acesta? Păi, mereu am fost preocupat de această dimensiune, a carierei, având propriile întrebări și neliniști. Ba chiar mi-am luat ca obiective personale, pe la 12-13 ani, să descopăr „din ce sunt făcut“ și „ce-i de mine“. Vă spun din capul locului că m-a ajutat extrem de mult să văd ce nu îmi place, pentru că lucrurile care îmi plăceau (și încă îmi plac) erau și sunt foarte multe. Așa cum simțiți, poate, și voi, criteriul plăcerii nu-i singurul important, pentru că ne trezim în unele momente cu plăcerea în suflet și cu factura în mână și una nu o poate plăti pe cealaltă.
Am auzit, la dimensiuni agasante: „Dacă faci ce-ți place, nu vei munci o zi în viața ta“; „Când îți găsești sensul, vei fi mereu fericit și împlinit“ și vă asigur, cu două mâini pe inimă, după multiple cariere, care mai de care mai dificile, mii de sesiuni și mai multe mii de oameni cunoscuți de pe toate continentele, că toate lucrurile acestea sunt filosofice și vă abat de la obiective. Vă spun, cu trei mâini pe inimă, că iubesc ceea ce fac, sunt curios, îmi place să învăț, mă fascinează mintea, creierul și comportamentele, dar și eu am zile mai umbrite, cu lipsă de motivație, angoase, frustrări sau întrebări din zona: „O fi bine ce fac, o fi bun drumul pe care merg?“. Prima mea încurajare ar fi să nu vă îmbătați cu apă rece din imaginea observabilă a unor indivizi, fie ei din media sau din lumea vie, pentru că vă asigur că le au și ei pe ale lor. Suntem oameni, iar asta ne apropie, dar ne și desparte. Paradoxal, dar așa se întâmplă în viață.
Pentru că îmi place să lucrez cu tinerii și abia ce am ținut un curs despre carieră, cu voluntarii Salvați Copiii din Târgu Mureș, cu ocazia celor 30 de ani de activitate a filialei locale, vreau să încep cu câteva moduri de gândire care ne tulbură relația noastră cu cariera. Apropo, percepția lor despre muncă și carieră, modelată social (părinți, prieteni, școală), este fix aceeași pe care o aveam și eu, cu care încă mă mai lupt și pe care o văd zi de zi, inclusiv la populația mai în vârstă.
Modurile de gândire și înțelegerea acestora
Munca e pentru bani, cu care îți asiguri viața și plăcerile. Sigur că în urma muncii ar trebui să obții bani și sigur că îi cheltui și pentru plăcere. Cu toate acestea, gândirea e focusată mult prea mult pe bani-muncă. Oamenii ajung în situația de dat cu banul: „Fac bani, sunt bine; nu fac bani, nu sunt bine“, un fel de viață trăită în alba-neagra. Vă spun sigur că acest stil de fixație asupra banilor nu hrănește nevoi importante omenești, precum cele de iubire-îngrijire, ascultare, independență, emoționale și așa mai departe.
Nu e important ce fac, ci că trebuie să fac bani. Eu îmi bazez exemplele pe experiențele individuale ale oamenilor. Am avut ocazia să cunosc și să lucrez cu milionari și am constatat cu stupefacție că sumele din conturi nu le-au acoperit nevoile de mai sus. Sigur că banii sunt de dorit și foarte utili, însă nu ca scop, în sine. În România, clopoțelul sună din vest, așa că am luat modelul individualist-carierist de bun și am dat înainte cu el. Dar ce vedem acum? Oameni fără grup de sprijin, fără prieteni, care suferă în singurătate, oameni care nu pot iniția și construi relații, stres, burnout, depresie și anxietate la cote înalte, și toate astea − șoc! − în cel mai relaxat moment istoric al planetei, din perspectiva bunăstării, măsurată economic. Cum așa? Păi, simplu: nevoile de relație, de sens, de grijă-conținere vor nimici fără dar și poate statutul financiar. Nu uitați că omul are nevoi constante – nu există finish-line.
Trebuie să știu ce-mi place (să fac). Nu, nu trebuie, pentru că n-ai cum să știi. De ce? Păi, nimic mai simplu: ia vizualizați voi, cu toții, cu ochii minții, chipul și asemănarea voastră, la liceu, atunci când v-ați ales facultatea, cu gândul la carieră. La ce vă gândeați? Pe ce s-a bazat alegerea? Ce informații concrete (din teren) aveați? Cine vă era sfătuitor (mentor sau grup de sprijin) privind alegerea? Dacă dați din umeri, suntem în barcă cu toții. Bine, mai sunt și „norocoșii“, acel procent statistic mic, de oameni care au nimerit și au ales perfect ce li se potrivea.
℗PUBLICITATE
Vă spun că alegerile noastre se bazează pe niște „fișiere din capul nostru“, care au forma de: autoobservații, feedbackuri din afară, scheme cognitive etc. Tinerii (și chiar adulții) sunt înclinați să își aleagă profesia pe baza fantasmelor („Mi-ar plăcea să fiu veterinar, că-mi plac animalele și îmi imaginez că mi-ar plăcea și că aș fi bun“), a îndrumărilor (părinți, profesori), a modelelor (mentori, părinți, apropiați) și a influenței (media ș.a.m.d.). Ce lipsește din ecuație? Păi, tocmai autocunoașterea (ce-mi place, ce nu-mi place și ce am făcut, ca să aflu?), informația importantă (pentru că oamenii au păreri, nu adevăruri, științific spus: percepții) și experiențele reale. De asemenea, „selecționerii“, care în culturi ce existau cu milenii în urmă aveau rolul de a observa înclinația naturală a copiilor din comunitate și care îi „puneau“ pe profesie, nu mai există. Nu știm nici despre cei din vechime dacă făceau o treabă excelentă, dar ce vreau să subliniez este că părinții noștri și părinții părinților noștri nu au avut acest antrenament. Ei au transmis generațional „ce cred ei că e bine pentru noi“, iar în numeroase cazuri constatăm prin propria trăire că nu-i chiar bine ce ni s-a dat.
Dacă schimb cariera, e de rău… Aș continua cu „Pentru că o să mă judece angajatorii“; „Nu o să mai găsesc“; „O să o iau de la 0 și o să fie greu“; „Pentru că denotă că nu știu de capul meu (pentru că trebuia să știu, nu?)“. Raportat la ce am zis mai sus, sper că v-am convins deja că…e de bine: tocmai, că nu ți-e natural să știi. Gândiți-vă doar câte profesii noi au apărut. Credeți că avem în ADN un nomenclator de joburi? Pe de altă parte, cât de mult crezi că reziști în ceva ce nu-ți place deloc? Ce viață îți dorești să ai? Îți reamintesc cu omenie că ai doar una și că poți să o folosești cum vrei tu.
Artiștii și actorii nu au bani. Pictorii mor de foame. Scriitorii poartă haine rupte…și alte preconcepții negative despre profesii. Cine sunt printre cei mai bogați și faimoși din lume? Cine ne-a lăsat în dar opera lor peste milenii? Nu răspund eu… vă încurajez pe voi. Sigur că nu e ușor, sigur că e nevoie să depunem efort. Oare nu e așa și în alte domenii? Dar într-o lume care plătește un sfert de milion pe o banană lipită cu scotch de perete, parcă îmi crește sufletul, mă luminez la față și îmi vine să cred că este o șansă și pentru artiști. Știți voi, oare, câți cântăreți pe care îi ascultați nu au școli muzicale, nu știu să citească partituri și nu știu ce înseamnă o doime? Chiar vă rog să căutați, pentru că doar așa puteți să vă testați și schimbați credințele.
N-am talent la nimic. Observ zi de zi că oamenii definesc într-un mod total distorsionat talentul. În școala românească, talent era doar la muzică, pictură și sport. În rest… ioc, doar prin muncă și învățare ne puteam șlefui. Lucrurile sunt la milioane de galaxii distanță de această optică. Talent putem numi orice „ne este ușor să facem“, de la mama natură, fără prea multă pregătire profesională și muncă, iar dacă facem, nu e chinuitor. Gândiți-vă la oamenii apropiați vouă: prin ce iese unul în evidență față de celălalt? Ce fac ei foarte ușor și natural „ca prin magie“? Aveți pe cineva care se împrietenește foarte repede cu oameni noi? Sau pe cineva care vorbește foarte bine, chiar și în public, fără pregătire? Sau vreun bucătar de weekend talentat? Toate sunt talente.
Idei practice, pentru decizii în carieră
În această ultimă parte a articolului, vă invit să ne familiarizăm cu câteva instrumente specializate și să facem un plan real de acțiune.
Recomandarea mea #1 este: Citește și lucrează (chiar te rog!) cu pixul în mână (pe) volume precum Ce carieră ți se potrivește sau Sufletul banilor, cărți care te ajută să afli mai multe despre cine ești și ce nu știi despre tine și viață.
Dacă ești pasionat de testele psihologice, fă-ți testul 16personalities.com și descoperă-ți talentele ținute sub umbră cu testul Top 5 Strengths. Mie mi-a ieșit, ca prim talent, individualization, adică am talentul de a identifica unicitatea fiecărei persoane și de a o sprijini sau integra într-un context de lucru (pe scurt). Acest test m-a ajutat să îmi confirm că lucrurile pe care le credeam despre mine sunt talente și nu doar lucruri. Mi-a dat putere să îmi urmez intuiția și, iată că după 4 domenii de activitate diferite, am ajuns aici. Și îmi place!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
