Când se activează glandele lacrimale, mulți dintre noi ne supărăm, tristețea camuflându-se în auto-judecată sau percepție a slăbiciunii. Nu ne amintim în acele momente ipoteza chimiștilor, care spune că lacrimile pot aduce ușurare pentru că astfel se elimină neurotransmițători și toxine, sau ipoteza lui Darwin, care spune că plânsul e un mecanism reflex menit să protejeze ochii, atunci când crește tensiunea arterială. Relația cu tristețea e trainică și emoția apare des în viața de zi cu zi, deși nu prea avem chef de ea niciodată. Vă propun, totuși, în acest articol să ne uităm la această emoție ușor detașat, pentru ca, atunci când va apărea spontan, să o putem invita să stea atât cât are nevoie. Nu de alta, dar se pare că acceptarea e o modalitate prin care timpul de a sta cu o emoție dificilă se poate micșora considerabil, după cum vom vedea.
De ce să acceptăm tristețea?
Are mult sens instinctul nostru de a îndepărta tristețea din câmpul atenției. Cine are timp să fie trist, când avem atâtea lucruri de aflat, de făcut, de învățat, de stabilit?! De prea puține ori o asociem, însă, cu pierderea, fenomenul principal care o declanșează: de la pierderea jucăriei preferate, la pierderea a ceva ce ne doream sau așteptam să avem, până la pierderea unei ființe dragi. Tristețea e replica naturală la circumstanțele neplăcute, tulburătoare sau dezamăgitoare pe care le întâmpinăm de-a lungul vieții și poate apărea chiar și în situațiile când facem ceva ce nu vrem sau când avem ceva ce nu ne-am dorit. Pierderea unei idei despre noi înșine sau despre modul cum funcționează lumea reprezintă alte elemente declanșatoare, deloc de neglijat, ale acestei emoții.
Pe de altă parte, ceea ce ne oferă tristețea cel mai de preț sunt momentele de repaus. În afară de autoreflecția și contemplarea care vin la pachet cu aceste momente, nu prea avem energie pentru altceva, corpul obligându-ne astfel să luăm o pauză. Poate fi chiar un punct de pornire în momentele de incertitudine, când avem nevoie să ne gândim la schimbările de care avem nevoie în viața noastră. De asemenea, avem tendința de a ne retrage din viața socială, dar, în același timp, această retragere invită la conexiune cu oamenii care vor să ne ajute. Tristețea a rămas cu noi în evoluția speciei, pentru a susține empatia necesară în menținerea legăturilor sociale.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Tristețe sau depresie: ce alte emoții o ascund?
Din sintagmele „Sunt trist!“ sau „Sunt în depresie!“, pe care le mai auzim din când în când în situații invers proporționale cu gradul de suferință, putem observa că tristețea, elementul comun, este minimizată sau maximizată.
În depresie, ni se modifică rutinele comportamentale pe termen lung: de la somn, poftă de mâncare și energie, până la abilitatea de socializare sau capacitatea de a spera. De asemenea, plăcerea și sensul dispar din ecuație. Andrew Fuller, psiholog clinician din Australia, spunea că „marele paradox al depresiei este că devii preocupat de tine însuți și, în același timp, nu-ți mai pasă de tine“.
În schimb, tristețea e de scurtă durată, deși dintre emoții e cea mai durabilă. Ea poate fi privită ca un proces:
- mai întâi, poate apărea furia, care te motivează să recâștigi ceea ce ai pierdut;
- poate apărea ulterior și rușinea, pentru că simți că nu mai poți face nimic, rușinea inutilității;
- pierderea înseamnă lipsuri, iar lipsurile pot spune despre noi că suntem inadecvați sau defecți, ceea ce generează vinovăție.
Identificarea cu toate aceste emoții poate fi copleșitoare, pentru că ele nu apar într-o succesiune, așa cum o evidențiez eu aici. Putem fi, în schimb, atenți la discursul interior: „Sunt inutil“, „Sunt lipsit de valoare“, „Sunt neputincios“, „Sunt lipsit de speranță“, gânduri care indică rușinea, și „Ar fi trebuit să știu mai bine“ sau „Trebuie să…“, gânduri care indică un nivel ridicat de învinuire. Astfel, putem fi conștienți că tristețea are un impact mare asupra modului în care gândim și că e posibil să nu ne raportăm la situații sau să nu înțelegem lucrurile așa cum am fi făcut-o în mod firesc.
Ce facem cu tristețea?
Lawrence Howells, psiholog clinician englez, ne propune un răspuns în fața tristeții, inspirat din terapia cognitiv-comportamentală.
℗PUBLICITATE
În primul rând, stăm cu ea ca să plece cât mai repede și cât mai blând. Nu ne înveselim forțat, nu ne spunem nouă sau celorlalți să trecem/treacă peste, pentru că știm că ea va spune la revedere de la sine. Eventual, putem profita de aceste perioade să fim creativi, întrucât melancolia scriitorilor, a pictorilor sau a muzicienilor ne-a înfrumusețat viața: „Acest sentiment este important și îmi pot acorda timp să mă pot gândi la ce înseamnă pentru mine“.
Tristețea e singura emoție dominată de activitatea sistemului nervos parasimpatic, sistemul de odihnă, digestie și frânare. Astfel, poate părea contraintuitivă reducerea tendinței de a ne retrage pentru a fi singuri, ceea ce facem în mod uzual pentru a ne odihni. E nevoie de găsirea nivelului potrivit de activitate pentru ca tristețea să nu ne împingă în izolare: „E ceva ce pot face?“; „Care sunt opțiunile pe care le am?“; „Am nevoie de ajutor în acest proces?“.
Deși tristețea e cea mai puțin încurajată social emoție pentru toți oamenii, iar evolutiv nu ne ajută să perpetuăm specia, compasiunea și grija de care au parte cei care o exprimă aduc multe beneficii în rândul celor cărora li s-a permis să o simtă cel mai mult. Invită la conexiune, care este motorul ce pune în mișcare lumea: „Tristețea mă va face să vreau mă retrag. Pentru a evita să mă retrag prea mult, pot cere ajutorul“; „Cu cine aș putea să mă văd, fără să fiu nevoit să vorbesc despre asta?“.
Componenta relațională pe care am menționat-o până acum, și anume sprijinul social, ajută foarte mult în simțirea acestei emoții natural. Vulnerabilitatea, acea parte din noi căreia i s-a schimbat însemnătatea cu ajutorul bine-cunoscutei Brené Brown din parte slabă în parte curajoasă, contribuie și ea. Nu toți ne vor accepta tristețea, nu mereu vom putea accepta noi tristețea celorlalți, va fi nevoie să identificăm persoanele potrivite cărora să le putem împărtăși sensibilitățile noastre.
Să-ți permiți să fii trist e un privilegiu și, dacă începem să ne uităm din această perspectivă la tristețe, o vom accepta și o vom aprecia din ce în ce mai mult atunci când apare.
Bibliografie:
- Andre, C., Lelord, F. (2013). Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele. Trei
- Brown, B. (2019). Curajul de a fi vulnerabil. Schimbă felul în care trăiești, iubești, educi și conduci. Curtea Veche
- Fuller, A., Fuller, S. (2022). Sentimentele de la A la Z. Fii stăpânul emoțiilor tale! Niculescu
- Howells, L. (2024). Cele șapte emoții. Cum să înțelegem și să lucrăm cu emoțiile pentru a recăpăta echilibrul, folosind instrumente practice ale terapiei cognitiv-comportamentale. Herald
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
