Skip to content

Trauma este o boală a sufletului mult mai răspândită decât ne imaginăm, cu un efect devastator pentru întreaga viață psihică a unei persoane. Experiențele traumatizante − atunci când se coagulează într-o experiență trecută repetitivă − ne fac să acumulăm o viață netrăită, sterilă și lipsită de sens. Lumea devine un spațiu dezolant, ne simțim izolați și separați de noi și de ceilalți. În această închisoare sufletească, este ca și când am fi exilați în propria ființă, agonizanți și deposedați de sentimentul de a fi acasă cu noi. Capacitatea de autoreglare și interacțiunea socială sunt profund perturbate. Sinele devine rigid, fiind blocat în trecutul traumatic, incapabil să trăiască în prezent. 

Dar când vorbim, de fapt, despre traumă? 

Vorbim de traumă atunci când o experiență sau un eveniment depășește capacitatea noastră de metabolizare și autoreglare emoțională. Conform teoriei dezvoltate de Franz Ruppert, în urma experienței traumatizante, psihicul nostru se divide în trei părți: 

  • parte traumatizată − în legătură directă cu experiența traumei;
  • parte supraviețuitoare − asociată mecanismelor defensive specifice;
  • parte sănătoasă − partea neatinsă de traumă, care promovează dezvoltarea și abilitatea de autoreglare emoțională. 

Un aspect esențial de care trebuie să ținem cont când vorbim de traumă este capacitatea de a răspunde și de a procesa emoții intense, în funcție de care situațiile traumatice pot fi experimentate foarte diferit de la o persoană la alta. Nu măsurăm intensitatea unei traumei exclusiv prin evenimentul traumatic, ci ne interesează modul în care este resimțită de o persoană. Trauma este rezultatul întâlnirii dintre evenimentul traumatic și capacitatea unei persoane de a-i face față.

„Situațiile traumatice sunt resimțite de indivizi ca situații care amenință viața, din care nu există scăpare. Singura cale care mai rămâne în aceste momente este fuga în interior, dizolvarea și abandonarea structurilor psihice și clivajul psihic.“ (Franz Ruppert, 2015).

Este foarte greu să măsurăm obiectiv rezistența sau reziliența la traumă a unei persoane. Studii multiple arată că există o corelație directă între atașamentul securizant din copilărie și capacitatea de face față evenimentelor de viață dureroase, cu potențial traumatic. Persoanele care au avut parte în copilărie de experiențe emoționale hrănitoare au învățat de la părinți cum să proceseze emoțiile dificile și să se autoregleze emoțional. Ele reacționează, în general, mai fluid în situații dificile.  

Ca ființe umane, suntem în permanență expuși riscului de abandon, durere, fragmentare; de aceea, abilitatea noastră de a rămâne întregi se lovește de dificultăți incomensurabile. Ca să ne simțim pregătiți să înfruntăm pericolele pe care viața ni le aruncă în cale, avem nevoie de acest înveliș protector de iubire, pe care o mamă grijulie și iubitoare ni-l oferă, atunci când suntem mici. Invers, cu cât am avut parte de experiențe nesigure sau dezorganizate în copilărie, cu atât mai dificil ne este să ne reglăm emoțional. 

Fiind imposibil de procesat, pentru că depășesc capacitatea de toleranță a psihicului, aspectele traumatizate sunt împinse la periferia conștiinței și ținute captive acolo, până vor putea fi procesate de către conștiință. Atâta vreme cât trauma nu este procesată, toată energia conectată cu părțile traumatizate rămâne inaccesibilă nouă, la fel precum se întâmplă cu potențialul pentru dezvoltare a psihicului. 

Partea supraviețuitoare − aceea a rezistențelor și mecanismelor de protecție − este asemenea unui temnicer hipervigilent, care tine încapsulate în străfundurile cele mai adânci ale inconștientului acele trăiri insuportabile, din momentul traumatizării. Prin urmare, persoana ajunge să se simtă scindată, într-o dezordine emoțională, captivă într-o ruminare sterilă și repetitivă. Tot eșafodajul psihic se reconstruiește în jurul acestui  Sine supraviețuitor. Vestea bună este că există un nucleu neatins de traumă, chiar dacă adânc îngropat în psihic, pe care, cu susținere și grijă, îl putem accesa și hrăni. 

Trauma provoacă o ruptură în unitatea dintre corp, minte și spirit 

Pentru că trauma este ascunsă în substraturile cele mai adânci ale inconștientului și înmagazinată în corp, terapiile pur verbale nu sunt, de cele mai multe ori, suficiente pentru a vindeca trauma. Trauma nu se întâmplă la nivel mental; traumatizante sunt sentimentele de neîndurat, înmagazinate în reacțiile corporale.

Vindecarea traumei presupune să reușim să aducem la un loc, în senzațiile corporale trăite aici și acum, sentimentele și gândurile care au fost prezente în situația inițială a traumei. 

Și că această armonizare dintre corpul, sufletul și spiritul nostru să aibă loc, este esențial că persoana traumatizată să își poată accesa acea parte sănătoasă, necontaminată de traumă. Partea noastră sănătoasă nu este alta decât acea parte a psihicului care ne pune în legătură cu unicitatea noastră, cu ceea ce avem profund și special, cu bogăția incomensurabilă a potențialului nostru. Fiecare dintre noi este o ființă specială, demnă de iubire, capabilă să-și manifeste și să materializeze cu grație și rodnicie, înzestrările cele mai nobile.

În momentul în care psihicul se clivează, persoana este separată de această parte vitală, cu potențial de creștere. De aceea, ea devine incapabilă de iubire și autocompasiune. Vindecarea înseamnă să putem să ne recuperăm ceva din această capacitate a noastră de ne iubi pe noi înșine și de a simți iubire, în general. Când suferim o traumă, psihicul nostru ne protejează de riscul de a mai resimți durere, frică, groază. Dar făcând asta, pierdem în același timp și abilitatea de a simți bucurie și toată paleta de sentimente care ne încălzesc sufletul și ne fac să vibrăm în ton cu viața. Paradoxul mecanismelor defensive din traumă este că, pe de o parte, ele permit supraviețuirea, pe de altă parte ne împiedică să ne dezvoltăm și să înflorim ca indivizi unici, în experiența nemijlocită a emoțiilor și a senzațiilor din aici și acum. 

Punți afective către zona rănită din interiorul nostru

Cum putem ajunge la acea parte traumatizată a sufletului nostru și să-i permitem luminii să străpungă armura sufletească a traumei, care ne împiedică să trăim cu bucurie și sens? Există diferite forme de vindecare a traumei: unele din sfera psihologică, altele care se concentrează pe ancorarea și reanimarea senzațiilor din corp, precum și terapii care integrează o perspectivă mai spirituală. 

℗PUBLICITATE



Terapiile care par a funcționa cel mai bine sunt cele care oferă o abordare holistică, o abordare ce-și propune să faciliteze regăsirea unității dintre minte, corp și suflet. O astfel de abordare integrativă încearcă, prin mișcare și atingere, să reînsuflețească senzațiile adormite din corp, în timp ce susține în paralel găsirea de noi sensuri, care să ajute persoana care a suferit o traumă să-și găsească drumul înapoi spre vitalitate, speranță și sens. 

Putem accesa o zonă mai spirituală citând sau ascultând povești vindecătoare sau mituri, care ne vorbesc despre călătoriile eroice și victoriile sufletului asupra provocărilor și vicisitudinilor vieții. Simbolurile pe care le regăsim în mituri au un efect aproape magic și binefăcător asupra psihicului nostru. Ele creează o punte de legătură între conștient și inconștient, și continuă − atunci când suntem receptivi la ele și dispuși să le auzim tâlcul − să-și răsfrângă asupra sufletului efectul vindecător, să oprească vâltoarea minții și să ne conecteze cu ceva mai adânc, inexprimabil, enigmatic. Ele ne vorbesc de realitatea mai amplă și insondabilă a sufletului, care are nevoie, pentru a fi hrănit, de ceva mai mult decât explicații și clarificări unilaterale. 

Miturile ne vorbesc despre nevoia sufletului nostru de a fi întreg, de a-i fi onorat potențialul, despre nevoia de autonomie, precum si dorința de apropiere și intimitate. La fel precum în basme, eroii au de înfruntat o serie de obstacole și pericole, care mai de care mai dificile și înfricoșătoare, la fel și persoana care a suferit o traumă încearcă să-și găsească drumul prin hățișul traumei, încearcă să-și adune laolaltă pârțile fragmentate. 

Lucrul cu visele, precum și explorarea amintirilor implicite, asociate traumei, sunt alte instrumente transpersonale eficiente, prin care putem îmblânzi vocile interioare ale fricii și terorii, și putem „topi“ stările corporale de îngheț și neputință.

Atât Jung, cât și terapeuți jungieni, precum Donald Kalsched, consideră experiența traumatică drept o experiență inițiatică semnificativă, care, atunci când este integrată și procesată, îmbogățește viața și face posibil procesul de individuare: „Trauma este întotdeauna despre inițiere în experiență, în viață. Cu toate acestea, trauma este adesea o inițiere neașteptată, precipitată, catastrofală, care aduce o experiență atât de insuportabilă, încât nu poate fi depășită decât mult mai târziu.“ (Donald Kalsched, 2017)

A fi împreună: cel mai bun antidot contra alienării sufletești 

Dat fiind că vorbim despre o suferință acută și complexă, psihoterapia rămâne unul dintre instrumentele cele mai eficiente de tratare a traumei. Terapia, prin prezența caldă, empatică și plină de compasiune a terapeutului, aruncă năvoade către acea parte sănătoasă a sufletului, o cheamă la viață și face posibilă trăirea sentimentelor de tristețe, teroare și durere, prezente în traumă. 

Avem nevoie de prezența conștientă a unei alte persoane − terapeut, duhovnic sau prieten apropiat −  capabile de empatie și căldură sufletească, care să se adreseze acelei părți sănătoase din noi (care să ne oglindească abilitatea de a fi atinși emoțional). Celălalt devine un far emoțional ce ne luminează drumul în întuneric și ne reaprinde speranța în suflet. Când nu mai suntem singuri cu trăirile noastre copleșitoare, sentimentele insuportabile sunt readuse la viată, sunt alchimizate și transformate în ceva ce poate fi asimilat și procesat. 

Nu este suficient să înțelegem, ca să putem să metabolizăm emoțiile dureroase, avem nevoie să experimentăm ceva diferit în prezent. Miezul vindecării constă în conectarea cu o altă ființă vie, capabilă să îndure și să tolereze alături de noi o suferință acută, sfâșietoare. Iubirea împărtășită, acceptarea și compasiunea sunt singurele care pot readuce la viață și pot produce o crăpătura în zidul traumei.

În cabinetul terapeutic, spre exemplu, simplul fapt de a fi împreună îi permite persoanei să se reconecteze cu corpul și cu emoțiile − catalizatori importanți ai vindecării. Să ne reconectam cu corpul și senzațiile din corp înseamnă să fim atenți la cum se simte corpul nostru, la tensiunile din corp și locul exact în care se localizează anxietatea, inerția, apăsarea. Înseamnă, de asemenea, să respirăm mai profund, să practicăm orice formă de mișcare (dans, exerciții fizice, Yoga).

Recuperarea acestor parți alienate ne ajută să ne conectăm cu un sentiment de sine mai bogat, precum și cu puterea de a face alegeri și a ne împlini nevoile.  

Un al mod de a ne reconecta cu senzațiile alienate este prin practicarea mindfulness, despre care vorbește Daniel Siegel: „Mindfulness, în sensul cel mai general, se referă la trezirea dintr-o viață trăită pe pilot automat, se referă la faptul de a fi deschis față de ceea ce experiențele noastre de zi cu zi ne aduc în fată“. (Siegel, 2007).

Având o atitudine binevoitoare față de gândurile și emoțiile noastre, exersând o atitudine de neutralitate blândă și o postură de observator, putem să devenim mai receptivi și putem redobândi coerență internă și abilitatea de a ne orienta în lume.

După studii aprofundate de filosofie, atât în tară, cât și în Franța, din 2011, am început formarea în psihoterapie Gestalt, iar în paralel am urmat un master în Psihologie Clinică și Intervenție Psihoterapeutică. Cursurile și formările multiple, cu psihoterapeuți români și străini, supervizările, propriul meu travaliu psihoterapeutic − toate acestea m-au purtat către o călătorie interioară și exterioară plină de sens, dar, mai ales, m-au ajutat să creez punți de legătură emoțională cu pacienții mei. În cei peste 7 ani de practică terapeutică, atât cu pacienți individuali, cât și cu cupluri, am reușit să creez în cabinet un spațiu terapeutic în care oamenii să se simtă în siguranță, să navigheze printre emoțiile lor, să-și contureze granițe personale cât mai clare și mai sănătoase, să-și revendice puterea personală și să își redescopere resurse care să-i susțină în năzuința lor spre autoîmplinire.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0