Alice Iacobescu este una dintre cele mai apreciate jurnaliste din România, un profesionist care, prin greutatea fiecărui cuvânt rostit, prin verticalitatea sa și prin participarea activă la cele mai importante evenimente, și-a pus amprenta în presa autohtonă, cu pasiune, minuțiozitate și muncă asiduă. Despre toate acestea, dar și despre multe altele, care o definesc pe Alice că fiind un tot unitar, în interviul de mai jos.
Ce-ți amintești despre copilul Alice?
Am fost ceea ce adulții din jurul meu numeau cu mândrie „copil-model“: o elevă cu note foarte bune și un comportament ireproșabil, care îi ajuta pe cei mari și avea grijă de fratele mai mic. Abia acum, de vreo doi ani încoace, încep să înțeleg în ce fel m-a distorsionat copilăria asta plină de sarcini și responsabilități, de care m-am achitat atât de bine. A avut, desigur, și avantaje, dar avantajele astea au venit la pachet cu vulnerabilități ascunse, care mă sabotează când îmi e lumea mai dragă.
Peste ce nu poți trece în meseria de jurnalist, deontologic vorbind?
Peste minciună și manipulare. Din păcate, avem parte și de una și de alta, din belșug.
Ce-i lipsește jurnalismului românesc actual?
Jurnalismului îi lipsește exact ce ne lipsește nouă, tuturor: să fim uniți, să avem încredere unii în alții, să nu avem grija finanțării, să fim onești unii cu ceilalți, să ne facem treaba cu bună-credință, să fim conștienți de responsabilitatea incredibilă pe care o primim la pachet cu influența. Breasla asta, a jurnaliștilor, este la fel de reprezentativă ca orice altă breaslă. Are, în plus, dezavantajul de a fi la dispoziția unor patroni care nu se sfiesc să o folosească în propriul interes și a unor șefi influențabili.
Ce sfat le dai tinerilor care vor să îmbrățișeze o carieră în acest domeniu?
Să fie pregătiți pentru orice. Jurnalismul e o meserie care, prin definiție, te ia prin surprindere. Pleci pe teren cu un plan, să faci o știre, și constați că realitatea e alta decât ai anticipat. Schimbă-ți planul, nu distorsiona realitatea. Cred că ăsta e un ingredient esențial: să fii receptiv la ce afli, să fii flexibil și capabil să relatezi ce ai văzut, nu ce ți-ar fi convenit să vezi.
Majoritatea studenților își doresc o carieră în televiziune. Ce ingredient secret crezi că trebuie să aibă, pentru a trece dincolo de „sticlă“?
Sunt o sumedenie de calități pe care trebuie să le ai, ca să fii un bun jurnalist de televiziune: să fii natural în exprimare, să fii stăpân pe tine și pe ce vrei să spui, să îți cunoști domeniul, dar cel mai important este să fii echilibrat. Știi cum se spune, puterea te îmbată, iar apariția la televizor este un soi de putere și îți creează un soi de amețeală… E important să fii cu picioarele pe pământ și să verifici fiecare informație pe care o transmiți.
Care este adultul de care te-ai simțit cel mai atașată, în adolescență?
Am fost cam pe cont propriu și în copilărie, și în adolescență. Părinții mei lucrau de dimineața până seara târziu și nici nu prea înțelegeau ei cum e cu responsabilitatea de părinte. Fac parte din ceea ce s-a numit „generația cu cheia de gât“ – cu toate dezavantajele și avantajele libertății de a-ți purta singur de grijă. M-am învățat să nu le spun când nu îmi este bine, iar ei au tras concluzia că, dacă nu le spun nimic, totul e perfect. Mama se miră acum, când îi spun cât de greu mi-a fost în școală și în liceu, hărțuită și niciodată acceptată. I se spune bullying acum, l-am trăit din plin în copilăria mea. Bunica mea are un loc special în sufletul și în amintirile mele – ca un adăpost cald și primitor, în care mă refugiam de câte ori puteam. În rest, îmi amintesc mai degrabă de adulții cu care nu voiam să semăn când aveam să fiu mare: învățătoarea din primele clase primare, abuzivă și arogantă, profesoara de fizică din gimnaziu, mult prea distantă și severă, profesorul de română din liceu, vulgar și misogin. Mi-e teamă că asta e în continuare lumea în care ne trăiesc copiii. Puțini suntem conștienți de ea.
Dacă ai avea posibilitatea să dai timpul înapoi, ai alege o altă meserie?
Am avut norocul să aleg exact meseria care îmi place și care mi se potrivește. Știu din experiența altora că ăsta e un privilegiu. Cunosc oameni care abia la a doua sau a treia încercare s-au pus pe traiectoria potrivită. Eu am avut șansa să mă așez din prima, dar a fost o întâmplare. Nici nu știam că există facultate de Jurnalism în clasa a XI-a, când eu mă pregăteam deja să dau admiterea la ASE. Am auzit la radio, într-o dimineață, pe cineva întrebând ce fel de examen se dă… Era în 1990. În vara următoare, eram deja pregătită la toate cele șase materii din care era compus examenul. Și intram din prima. Acum sunt singura care mai practică jurnalism, din anul meu de facultate. Deci nu, dacă aș putea să dau timpul înapoi, nu aș alege o altă meserie. Sunt, însă, alte alegeri pe care le-aș face altfel. Cum nu pot da timpul înapoi, încerc să mă împac cu gândul ăsta.
Ce te ține trează noaptea?
℗PUBLICITATE
Ori grijile, ori entuziasmul. Am avut parte și de unele și de altele, în ultima vreme.
Ești împăcată cu propria persoană și cu propriile alegeri?
Sunt în proces de împăcare, ca să spun așa. M-am întrebat multă vreme cum de am făcut alegeri așa de bune în plan profesional, de exemplu, dar n-am fost la fel de inspirată în plan personal. Descopăr, treptat, mecanismul care m-a făcut să mă îndrept într-o direcție sau alta și mă străduiesc să îl înțeleg ca să mă separ de el și să fac alegerile în funcție de ce simt și trăiesc acum, nu de ce mă speria pe mine departe, în trecut. Mi-am fixat, aparent singură, standarde pe care mie însămi îmi este de multe ori greu să le ating. Și mă străduiesc să fiu receptivă la semnalele pe care tot eu mi le transmit, dar pe care obișnuiam să le ignor, să le bag sub preș, cum se spune.
Care este cea mai importantă lecție de viață învățată?
Cea mai importantă lecție de viață… Mi-e greu să aleg una și să o declar ca fiind cea mai importantă. Am senzația că aș fi nedreaptă. Probabil că cea mai importantă este cea mai recentă. Iar cea mai recentă e să mă prețuiesc pe mine mai mult decât pe oricine. Și nu din egocentrism. Ci, în final, din generozitate. Și pentru mine, și pentru ceilalți. Are sens?
Îți mai amintești ceva din manualul de Psihologie din clasa a X-a?
Nu-mi amintesc nimic. Nici nu cred că aveam psihologia în programă, mai degrabă economia politică sau materialismul dialectic. Învățam exact cât îmi trebuia ca să iau 10 pe linie și uitam exact cât de repede trebuia, ca să învăț altceva în loc. Nu am înțeles nimic din materiile umaniste pe care le-am avut în programă în liceu. Exact cum îți spuneam, îmi făceam datoria de a lua note bune și atât. Mă întristează că exact în același spirit se face școală și acum, deși astăzi se presupune că nu ne mai stă nimic în cale, ca să facem școala utilă și plăcută.
Cui ai vrea să mulțumești pentru adultul Alice de astăzi?
Îi mulțumesc bunicii mele, pentru că m-a crescut cu blândețea și afecțiunea pe care numai o bunică le poate dărui.
Cât de mult dictează audiențele (respectiv, acest foarte uzitat „breaking news“, în detrimentul știrilor de facto) și cât de mult a contribuit această nouă politică a trustului la plecarea ta de la Digi24?
Povestea asta cu audiența e, de cele mai multe ori, un pretext. Nevoia de audiență a ajuns să fie folosită ca scuză pentru coborârea ștachetei cât de jos îl duce pe unul sau pe altul imaginația. Eu am convingerea că poți să faci audiență și făcând presă decentă. Sigur că nu e calea cea mai ușoară, sigur că trebuie să ai oameni instruiți pentru asta și sigur că e o provocare să lucrezi cu oameni instruiți. Dar nu e nicidecum imposibil. Cred că folosim acest pretext, audiențele, așa cum folosim alte pretexte în alte domenii – ca să ne scuzăm pentru viața proastă pe care o trăim. Aș vrea să ne asumăm mai mult viața pe care o trăim și țara în care trăim, nu să găsim mereu un vinovat în altă parte. E mizerie pentru că suntem needucați, e mizerie pentru că nu sunt coșuri de gunoi, e mizerie pentru că alții nu merg la vot sau pentru că alții votează anapoda… Dar noi ce facem, ca să fie curat? Pe cine tragem la răspundere pentru asta?
Ce carte citești, în prezent?
Să-ți spun drept, m-ai prins în faza în care am pus din nou mâna pe o carte pe care n-am terminat-o de citit prima dată când mi-a fost recomandată, acum vreo cinci ani: Împreună, de Anna Gavalda. Și am citit cu poftă două nopți la rând vreo 300 de pagini, dar cred că am ajuns acum exact în punctul în care am lăsat-o acum cinci ani… M-a pierdut printr-o întorsătură siropoasă. Îmi plac finalurile fericite, dar nu cele trase de păr. Dacă, însă, vrei să-ți spun o carte care mi-a plăcut mult în ultimul an, atunci dă-mi voie să te surprind, sper: Ion, de Liviu Rebreanu.
Ce planuri ai cu noua ta „casă“, Europa FM?
După 20 de ani de televiziune, e așa de reconfortant să redescopăr radioul și să îl redescopăr într-un loc atât de bun, cu oameni unul și unul, cu idei și deschidere spre proiecte curajoase pe care nu credeam că mai are cineva dorința să le facă. Europa FM este chiar o oază de normalitate și profesionalism. Mi-aș dori să nu fie excepția, dar mă bucur că există și că ne-am găsit. Am aici posibilitatea să fac interviuri cu oamenii pe care eu consider că merită să îi aducem în prim-plan, fie că sunt autorități cărora le cerem socoteală pentru ce nu fac bine, fie că sunt oameni de excepție, mai puțin cunoscuți, care fac lucruri extraordinare și ne motivează și pe noi să facem. Este o schimbare majoră și e o provocare în adevăratul sens al cuvântului, să faci interviuri de substanță, să scoți la iveală chestiuni concrete, să treci dincolo de prostia și obrăznicia conversației cu politicieni care se dau în stambă la televizor ca să pară populari. La radio, sunt știri pe bune, iar la Europa FM, sunt știrile care contează.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
