fbpx
skip to Main Content
Să Ne Gândim La Psihoterapie în Primul Rând Ca La Un Proces De Dezvoltare Personală. Interviu Cu Krisztina Szabó

Să ne gândim la psihoterapie în primul rând ca la un proces de dezvoltare personală. Interviu cu Krisztina Szabó

Krisztina Gabriela Szabó este doctor în psihologie, expert în hipnoza clinică, formator în psihoterapie și trainer invitat al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Ce este hipnoza?

Hipnoza este o stare a conștiinței caracterizată printr-o capacitate crescută de răspuns la sugestii. În această stare este creată o realitate subiectivă ce influențează în mod dominant ceea ce simțim, gândim, credem, modul în care acționăm, într-o manieră preponderent involuntară (în absența unui efort voluntar). Puțin mai metaforic formulat, putem spune că este capacitate „copilului din noi“ de a se încrede în – și de a crea magie.

Ca instrument terapeutic, în esență, este arta (științifică!) de a oferi contextul – în primul rând relațional – în care clientul își poate accesa „rezervorul de puteri magice“, adică toate acele resurse care îl ajută să transforme „transa inițială a neîncrederii“ într-o „transă a încrederii“, transa lui „nu pot“ în transa lui „pot“.

Ce nu este hipnoza?

O întrebare foarte provocatoare. Îmi vine în minte povestea „Prințul și vrăjitorul“ din volumul „Magicianul“ de John Fowles. Povestea începe prin a ne prezenta un tânăr prinț care „credea în toate lucrurile, în afară de trei lucruri: nu credea în insule adevărate, în prințese adevărate și nu credea în Dumnezeu“, deoarece nu văzuse niciodată așa ceva, iar tatăl său, împăratul, îl învățase că aceste lucruri nu există. Povestea se derulează înfățișându-ne aventura maturizării prințului, prin câștigarea de noi experiențe și confruntarea tatălui și respectiv a sistemului de credințe reprezentat de acesta, dar și prin acceptarea faptului că nu există „adevăruri adevărate“ (adevăruri absolute) și că, atâta vreme cât suntem vii, fiecare din noi poate și trebuie să își asume „Vrăjitorul interior“, adică să aleagă realitatea în care vrea să trăiască și să o împlinească, cu ajutorul lui. Pornind de aici, putem spune că, indiferent dacă credem sau nu în ceva, tot o hipnoză este. Dacă nu credem în „prinți și prințese adevărate“, vom crea o vrajă în care lumea este lipsită de „prinți și prințese adevărate“ și în consecință, nu îi vom întâlni. Iar dacă putem să credem, vom crea o realitate în care avem toate șansele să îi întâlnim.

Așa că dacă ne întrebăm ce nu este hipnoza… hipnoza nu este ceea ce nu ne influențează…

Cum ajunge un om obișnuit să se împrietenească cu propriul inconștient?

Cea mai scurtă și mai sigură cale este să apeleze la un „translator“, adică la un specialist care îl poate ghida în această întreprindere. De fapt, întreg Universul ne ajută în acest demers. Felul în care acționăm și reacționăm, ceea ce visăm, ceea ce uităm, ceea ce ne amintim, ceea ce preferăm, ceea ce realizăm și ceea ce ratăm, ceea ce ni se întâmplă și ceea ce nu ni se întâmplă… toate acestea au, bineînțeles, legătură cu Inconștientul, și tot ceea ce ne ajută să îl descifrăm și să învățăm să colaborăm cu el, este binevenit: dincolo de literatura de specialitate și ajutorul unui specialist, poezia, pictura, muzica, arta, în general, experiența celorlalți… tot ce ne ajută în procesul de autoreflectare și înțelegere profundă a modului în care funcționăm.

În viață, cel mai frecvent scenariu este acela că „omului obișnuit“ i se întâmplă „ceva“, care îl face să fie motivat „să caute dincolo de ceea ce știa până atunci“.

Care este cel mai mare mit în profesia de psiholog?

Cred că, în continuare (deși, din fericire, tot mai puțin), persistă și face rău mitul „bolii psihice“, înțeleasă ca o condiție ce ia naștere și se vindecă sau se ține sub control predominant prin factori „biologici“, respectiv că între „normalitate“ și „anormalitate“ există o diferență categorială.

Anumite medicamente pot fi utile sau chiar necesare în anumite condiții, însă putem să privim ceea ce ne-am obișnuit să denumim boală psihică sau tulburare mentală prin prisma unui model psihologic, ca pe o manifestare a unui blocaj în dezvoltare sau o funcționare suboptimă (raportat la condițiile actuale de viață), ce se datorează (sau este mediată de) contexte psihologice și relaționale nefavorabile. În sânul așa-numitului „al treilea val al terapiilor comportamentale“ (centrate pe mindfulness și acceptare), se vorbește tot mai mult de „terapia bazată pe proces“, o abordare care ne-a fost foarte familiară mai cu seamă prin perspectiva teoriilor umaniste (de ex. abordarea centrată pe persoană, inclusiv focusing-ul), dar și psihodinamice. O terapie bazată pe proces înseamnă că se bazează pe o teorie ce explică starea de bine și suferința psihologică printr-unul sau mai multe procese transdiagnostice comune și antrenabile, modificabile prin demersul terapeutic sau de dezvoltare personală. De exemplu, în ultimii ani, foarte multe studii au pus în evidență autocriticismul și rușinea cu depresia, identificându-le ca unici predictori pentru depresie, atunci când iau o formă disfuncțională; aceasta înseamnă că este suficient să avem o voce interioară (auto)critică puternică pentru o vulnerabilitate sporită față de depresie (și care, mai mult ca sigur, se va materializa în depresie în acele condiții ce reprezintă triggeri pentru activarea acestui autocriticism).

Antidotul îl constituie (auto)compasiunea, care ne poate proteja de depresie sau alte forme ale suferinței psihologice ne-necesare, ea reprezentând unul din pilonii de bază ai rezilienței emoționale (adică starea de „fitness emoțional“). Deci ne putem gândi la (auto)criticism și la (auto)compasiune ca la doi poli ai aceluiași proces, ce ne explică la fel de bine starea de bine, de sănătate mentală, cât și stările pe care ne-am obișnuit să le denumim „psihopatologice“ și care se poate dezvolta prin intervenții specifice. (Acestea presupun, de ex. antrenarea abilității de a conștientiza manifestările asociate cu această voce critică, de a ne distanța de conținuturile ei distructive, identificând și păstrând în același timp ceea ce este constructiv pentru creșterea noastră, și respectiv construirea unei atitudini bazate pe empatie, înțelegere și încredere față de noi înșine, odată cu exersarea disponibilității de a depune efortul necesar pentru dezvoltare.)

De asemenea, cred că este important să menționăm că atunci când spunem „depresie“ asociată cu rușinea și autocriticismul disfuncțional, poate fi la fel de bine vorba despre depresia din cadrul unei „tulburări depresive majore“, cu elemente psihotice sau nu, sau poate fi orice alt tablou depresiv clinic sau subclinic, indiferent de diagnosticul fenomenologic (de suprafață) pe care l-am putea pune. Intensitatea sau forma de manifestare în „vârful iceberg-ului“ pot fi diferite, însă scăderea influenței autocriticismului și creșterea autocompasiunii reprezintă variabila procesuală-țintă a terapiei, atunci când suferința persoanei implică sentimente inadaptive de inadecvare, o atitudine de neîncredere, de stigmatizare, de neînțelegere și judecare, de lipsă de susținere față de propria persoană, sau pur și simplu, atunci când dorim să creștem, în mod preventiv, reziliența emoțională.

Care este teoria din psihologie care are cel mai mult sens pentru tine?

Sunt multe teorii care au sens pentru mine și cele care au contribuit cel mai mult la formarea mea sunt: teoria centrată pe persoană și focusing-ul, teoria atașamentului, teoria auto-determinării, teoria flexibilității psihologice (ACT) și „teoria așa-zisă a-teoretică“ a lui Milton Erickson. Într-adevăr, se știe că în ultimii ani m-a preocupat mult dezvoltarea flexibilității psihologice, la nivel personal și în rândul comunității de specialiști și ne-specialiști; teoria flexibilității psihologice este ultima care m-a cucerit, până acum, și mi se pare, cu adevărat, o teorie foarte bună, foarte coerentă, de la rădăcini și până la fructe…

În același timp, ea nu ar fi aceeași pentru mine, pentru modul în care m-a influențat și modul în care o practic, fără întregul meu istoric, adică tot ce am fost și am acumulat personal și profesional până în momentul în care am întâlnit această teorie. Din acest motiv, nu pot să o compar cu celelalte amintite mai sus și să o situez deasupra lor.

Pe de altă parte, una dintre caracteristicile metateoriei ce stă chiar la baza acestei teorii este un criteriu pragmatic al adevărului, adică este considerat „adevărat“ ceea ce funcționează în viața reală, ceea ce ne ajută și nu vreun principiu abstract sau absolut. Astfel, în cabinet, în fața clientului, se poate întâmpla să mă inspire uneori mai mult un concept dintr-o altă teorie și atunci am să-l folosesc pe acela. Vreau să spun că, până la urmă, cred că e important să acordăm atenție tocmai acestui aspect: să nu ne conducă dragostea de vreo teorie (oricare ar fi ea) mai mult decât experiența concretă a clientului, progresul real în terapie. Și, bineînțeles, propriul nostru progres. Și asta cu atât mai mult cu cât, oricum, chiar dacă la nivel conceptual, pot exista diferențe mari între diferitele teorii, la nivel practic, terapiile eficiente au mai multe în comun decât ne-am putea gândi, la o primă vedere, în primul rând tocmai datorită acelor „factori comuni“, nespecifici și care țin de climatul terapeutic. Respectiv că, la fel cum Dumnezeu este unul singur, indiferent de limba în care îl descriem sau comunicăm cu el, tot așa și procesele ce susțin sănătatea sunt aceleași, indiferent de limba în care reușim să gândim despre ele la un anumit moment dat.

Care este partea cea mai interesantă în plan profesional pentru tine, în prezent?

Așa-numita psihologie somatică, adică toate acele abordări ce includ conștiința corporală, mișcarea și respirația conștientă în practica psihoterapeutică.

Dar în plan personal?

M-au impresionat întotdeauna cuvintele lui Martin Luther King: „Puterea fără dragoste este nesăbuită și abuzivă, iar dragostea fără putere este sentimentală și anemică. Puterea, în forma ei cea mai bună, este dragoste ce implementează cerințele dreptății, iar dreptatea, în forma ei cea mai bună, este puterea ce corectează tot ce stă în calea dragostei.“ Asta este ceea ce mă interesează cel mai mult în plan personal, să îmi dezvolt în continuare puterea și capacitatea de a iubi. Provocările sunt nesfârșite, deci nu există riscul de a mă plictisi vreodată în această întreprindere.

Dacă ai avea suficienți bani pentru a te retrage la pensie, cu ce ți-ar plăcea să-ți ocupi timpul?

Aș face tot ceea ce fac și acum, doar că, știindu-mă pensionară, probabil m-aș simți obligată să acord mai mult timp activităților de timp liber. Probabil, aș călători mai mult (mai ales, în natură), aș citi mai mult, aș picta, aș scrie, aș face multă-multă mișcare, aș inventa rețete sănătoase și le-aș inaugura în cadrul unor „petreceri mindful“… Adică, în sensul clasic, nu mă voi retrage niciodată la pensie, atâta timp cât voi putea fi eficientă în ceea ce fac; doar se va schimba ritmul, proporțiile, cu mai mult timp pentru refacere.

Care este acel lucru pe care ai vrea să-l faci sau să-l ai în următorii cinci ani?

Sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc pentru următorii cinci ani… Dacă e să încerc să reduc cât mai mult la esențial, aș spune că îmi doresc cât mai mult timp pentru dragoste. Îmi doresc ca Universul să mă binecuvânteze cu cât mai mult timp și îmi doresc să pot folosi acest timp cât mai mult și mai bine în slujba dragostei.

℗PUBLICITATE


Dacă ai face altceva în plan profesional decât ceea ce faci în prezent, ce ai alege să faci și de ce?

M-am gândit mult și de multe ori la întrebarea asta. Și chiar dacă sunt multe lucruri care mă interesează pe lumea asta (matematica, artele, sportul, hairstyling-ul, nutriția, ca să enumăr doar câteva), nu cred că aș face altceva. Am mai spus-o în diverse contexte, se pare că la vârsta de 4 ani declarasem că vreau să mă fac „doctor de suflete“ și iată că asta m-am și făcut, chiar dacă, la momentul respectiv, aceasta a fost doar o afirmație și până pe la 10-11 ani am uitat de ea și mi-am dorit să mă fac balerină, Nadia Comăneci, profesoară, zeiță în Olimp, medic, pirat, actriță, scriitoare… Apoi am descoperit o carte scrisă de Émile Coué despre sugestie și autosugestie și de atunci am știut că de asta vreau să mă ocup, iar acest gând, această intenție a rămas conștientă, practic, continuu mai apoi, până… în clipa de față. Din acest punct de vedere, cred că sunt exact în locul potrivit. Doar că mi-aș dori să scriu mai mult.

Dacă ai putea alege să faci orice pentru o singură zi, ce ai alege să faci?

Cu siguranță, aș vrea să fie undeva la munte, cu cineva drag, cu multă zăpadă și un spa.

Cum poate ști o persoană că ar avea nevoie de psihoterapie?

Cred că este util să ne gândim la psihoterapie în primul rând ca la un proces de dezvoltare personală. Adică, să punem accentul pe „dezvoltare“ și nu pe „terapie“. Suntem obișnuiți să ne gândim la psihoterapie mai degrabă ca la ceva de care avem nevoie atunci când nu mai putem, adică ne simțim rău, avem depresie, atacuri de panică, sau suferim într-un mod sau altul și acest lucru ajunge să ne apese insuportabil. Dacă ne gândim la psihoterapie ca la un proces de dezvoltare, ne putem dori să ne înțelegem și să ne gestionăm mai bine emoțiile, să ne controlăm mai bine atenția (puterea de concentrare și eficiența ei), să ne putem bucura mai mult de plăcerea momentului prezent, să ne dezvoltăm perseverența, încrederea în noi înșine, să ne dezvoltăm abilitățile relaționale (de ex. inteligența emoțională), capacitatea de a descoperi și a construi în mod conștient viața pe care ne-o dorim, persoana care dorim să fim, eficiența în atingerea scopurilor… tot ceea ce înseamnă să învățăm să ne folosim la maximum de puterea minții pentru o viață cât mai împlinită. Și sigur că este foarte bine să apelăm la psihoterapie și atunci când nu ne simțim bine sufletește (uneori și fizic, dar atunci psihoterapia trebuie să fie precedată de consultul sau tratamentul medical de specialitate).

Cum se raportează românii la ideea de a merge la psihoterapie?

În experiența mea, din ce în ce mai bine, cu multă deschidere, cu încredere. Mă bucur să constat că prejudecățile legate de psihoterapie și ce înseamnă să mergi la psihoterapie au o influență tot mai slabă, iar în ultimul timp, constat că tot mai mulți clienți vin cu o cultură la zi a psihoterapiei, ceea ce le setează niște așteptări sănătoase legate de terapeut și procesul terapeutic și, în același timp, vin deja cu o mare deschidere înspre auto-reflectare, deja cu o bună autocunoaștere. Și aici trebuie să îmi felicit colegii, deoarece acest lucru se datorează imaginii pe care reușim să o oferim despre psihoterapie aici în țară, pe lângă ceea ce concetățenii noștri află de peste hotare.

Care este partea cea mai dificilă într-o psihoterapie?

Eu cred – pentru mine – că partea cea mai dificilă într-o psihoterapie este, ca de altfel în orice relație, deconectarea. Momentele când pierdem conexiunea. În cuvintele tineretului de azi, momentele în care nu ne simțim vibe-urile. Oricât de dificilă ar fi o experiență, atâta timp cât nu suntem singuri și izolați cu trăirea ei, există lumină, există speranță, există alinare. Când avem această experiență a conexiunii profunde cu celălalt, suntem conectați la încredere, la sentimentul că Universul este benevolent și ne ajută, și atunci orice durere este mai suportabilă. Și putem purta apoi cu noi și în noi această conexiune chiar și în momentele de singurătate fizică.

Când ne lipsește, însă, această experiență a conexiunii – lucru care se poate întâmpla și atunci când suntem, fizic vorbind, înconjurați de oameni – atunci acel sentiment de izolare, de exilare în afara Universului este cel care colorează cu adevărat în nuanța celei mai profunde lipse de speranță orice experiență, ea nu are sens, pentru că sensul se naște atunci când ne simțim văzuți, auziți, înțeleși; când ne simțim înțeleși, asta este ceea ce ne ajută să nu ne pierdem în experiență, să o putem stăpâni, iar mai apoi să îi dăm sens în contextul întregii noastre existențe. Este ceva în primul rând dincolo de cuvinte: sentimentul pe care îl ai când te poți privi în „oglinda“ cuiva, care e martor la experiența ta, așa cum o trăiești și te face să simți că este, continuu, acolo, cu tine și cu experiența ta. Acest sentimentul te face să poți deveni conștient de experiența ta și să te poți întrucâtva dezidentifica, distanța de ea, cu ajutorul „celeilalte perspective“ asupra experienței tale și asupra propriei persoane, prin privirea blândă, curajoasă și prezentă pe care ți-o oferă celălalt.

În momentele de deconectare, de lipsă a conexiunii nu putem crește, este ca și când am fi niște peștișori aruncați pe uscat și nici măcar nu ne dăm seama foarte bine de ceea ce ni se întâmplă.

Ce face ca psihoterapia să funcționeze?

Cred că am răspuns deja în cele de mai sus: în primul rând, calitatea relației. Din punctul meu de vedere, psihoterapia este o relație terapeutică în primul rând… și poate chiar în ultimul rând. O relație care ne permite să ne ajustăm propria relație cu noi înșine în așa fel încât să ne putem dezvolta în acele lucruri ce ne susțin sănătatea, fericirea.

Ce face un psihoterapeut atunci când nu-i „place“ un client sau pacient care îi cere ajutorul?

Clienții nu au datoria să ne placă. Compasiunea, dragostea, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu se suprapune peste plăcere, decât parțial. În general, atât eu, cât și colegii mei, avem norocul de oameni foarte faini ca și clienți. Dacă, totuși, se întâmplă să avem o „reacție negativă“ față de cineva, în primul rând trebuie să căutăm în noi înșine, să înțelegem ce anume, mai exact, stârnește această reacție în noi și care o fi povestea acestei reacții. De cele mai multe ori, nu este strict despre „acum și aici cu acest client“. Pe de altă parte, atunci când ne place sau nu ne place ceva sau cineva, acest lucru are de-a face cu actul de a judeca, deci cu mintea noastră critică. Hermann Hesse spunea că „ceea ce nu este parte din noi, nu ne deranjează“, în sensul în care atunci când judecăm pe cineva, automat, ne judecăm și pe noi înșine. Sau, același lucru, cu cuvintele lui Jung, care spunea că lucrurile care ne irită sau ne deranjează la ceilalți reprezintă cel mai bun prilej de a ne cunoaște pe noi înșine. Astfel, cel mai adesea, ne raportăm la această neplăcere în legătură cu o altă persoană ca la o provocare ce ne invită și ne oferă posibilitatea de a ne dezvolta, în primul rând pe noi înșine. Și de cele mai multe ori, înțelegând ceea ce este în spatele reacției noastre, ea poate dispărea. În funcție de abordare, uneori poate fi util să se discute cu clientul această reacție, mai ales dacă ea apare undeva pe parcursul procesului terapeutic, sau persistă, însă pentru aceasta este nevoie ca terapeutul să își fi clarificat înainte partea personală din această reacție și într-un mod ce poate fi util procesului terapeutic. Dacă, totuși, simțim că reacția persistă în continuare, putem recomanda clientului un coleg.

Oricum, o reacție de plăcere sau neplăcere, o judecată este în primul rând despre noi, despre nevoile noastre, temerile noastre…

Personalitatea din psihologie sau psihoterapie care te inspiră cel mai mult…

Îmi pare rău, nu o să pot numi doar una. Trebuie să menționez cel puțin trei:

Eugene T. Gendlin, discipol și mai apoi colaborator al lui Carl Rogers, și care a dezvoltat focusing-ul; Milton H. Erickson, cunoscut mai ales ca părinte al hipnozei moderne (deși a fost un exponent al tradiției reprezentate de terapia sistemică); Steven C. Hayes, fondatorul teoriei flexibilității psihologice.

Care sunt cele mai valoroase trei calități pentru omul modern, din punctul tău de vedere?

Având în vedere trend-ul indicat de studiile ultimelor decenii și care se materializează inclusiv în forma revizuită a ICD – 11, care propune o evaluare dimensională a personalității pe marginea a cinci dimensiuni fundamentale, aș spune: autocontrol, deschidere spre experiență (inclusiv cea dificilă) și încrederea.

Sufletul este…

Sufletul este „brand-ul“ personal. Într-un curcubeu, sufletul ar fi culoarea omului; esența, miezul, amprenta unei ființe, în sensul aspectelor esențiale ce o definesc. Spunem despre cineva că are un suflet bun, un suflet de aur, sau că e „negru la suflet“, înțelegând prin aceasta acel ceva particular care considerăm că îl caracterizează, mai mult decât alte lucruri. Sigur că, din punct de vedere științific, este mintea. Toată. Dar atunci când spunem despre cineva, de ex. că are un suflet bun, ne referim la faptul că percepem acea persoană ca fiind definită de atitudini și comportamente subsumabile bunătății. Sau spunem despre cineva că nu are suflet și înțelegem prin aceasta că îl percepem ca fiind rece, lipsit de emoții, lipsit de compasiune etc. Și acesta este unul din lucrurile cele mai interesante, și anume că deși ne-material ca atare (nu îl vedem cu ochii, nu îl atingem cu degetele, nu îl mirosim etc), sufletul este ceea ce remarcăm și ne influențează cel mai puternic (și uneori chiar cel mai repede) la o persoană. Este cel care ne sculptează existența, la propriu și la figurat.

… Sufletul este dragostea și frica, lumina și umbra din noi, trudite și sărbătorite cu fiecare pas pe care îl petrecem prin viață, este oglinda a ceea ce am primit noi de la viață și în același timp creația unică pe care o oferim noi vieții.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută