fbpx
skip to Main Content

Ziua mea de 25 de ani mi-am petrecut-o la birou. Planurile mele aniversare s-au spulberat de tot undeva pe la miezul nopții. Cam în același moment în care s-a prăbușit – fatalitate! – serverul pe care trimiteam la tipar primul număr al revistei VIVA!, mândria trustului și marea speranță a departamentului de publicitate. 

Dacă n-ați apucat vremea când printul era rege, jurnalismul o profesie respectată, iar termenele limită nu se încălcau, negociau și prelungeau; să mai spun, pentru context, că o întârziere în tipar era inadmisibilă (și, în plus, penalizată cu sume importante de către tipografii) și că, redactor-șef adjunct fiind, nu se cădea ca tocmai eu să părăsesc „nava“ la greu?!

O să-ți amintești toată viața această aniversare – a prezis șefa mea de-atunci. Și a avut dreptate. Doar că nu era tocmai amintirea pe care aș fi vrut-o din ziua în care am împlinit un sfert de secol.

Acesta a fost primul moment dintr-o serie care ar fi trebuit să mă învețe câte ceva despre a seta limite și despre asertivitate. Dar, 20 de ani mai târziu, încă n-am priceput lecția.

Am avut, e drept, niște firave reacții în câteva situații punctuale. Ca atunci când o PR-istă m-a sunat sâmbătă seara, după ora 22, să îmi ceară un RSVP pentru un eveniment de marți. Sau când o altă domnișoară zeloasă m-a abordat mult după miezul nopții, văzându-mă activă pe Facebook, pentru a mă trage de urechi că nu i-am trimis răspuns la e-mailul trimis cu câteva minute înainte (ați reținut că acțiunea se întâmpla după miezul nopții, da?).

Te țin doar 2 minute!

Am mai încercat subtil și, pe alocuri, mi-a și reușit, să scurtez conversația cu cei care sunau insistent în momente nepotrivite și care, în ciuda faptului că le spuneam că nu pot vorbi și că voi reveni, se încăpățânau să-mi povestească „doar 2 minute“ ceva important – desigur, doar pentru ei.

Scot din calcul nenumăratele zile de sâmbătă și duminică petrecute pe altarul târgurilor și evenimentelor, un risc asumat în domeniul meu de activitate. Și încerc să ignor și amintirea dăților (nu puține) când fiica mea mă întreba, plină de speranță: „Mami, când ajungi acasă?“

N-am cum să întorc timpul și nici nu sunt convinsă că, pusă în aceeași situație de-atunci, aș avea azi o altă soluție (despre alegerile și șansele profesionale ale unei mame singure vom povesti, poate, într-un episod viitor).

Las, deci, trecutul în urmă. Și mă concentrez pe prezent, cum ne învață toate tehnicile de meditație și mindfulness, numai bune de aplicat în această perioadă zbuciumată.

℗PUBLICITATE



Prezentul, însă, vine la pachet cu propriile provocări legate de impunerea limitelor. Marea mea piatră de încercare a devenit, mai nou, concediul de odihnă. În primul rând, pentru că nu prea pot să mi-l iau, lucrând la proiecte diferite, cu deadline-uri suprapuse și situații de urgență care apar – Murphy să trăiască! – tocmai când mă pregăteam să închid computerul și să-mi dau și eu un reset. Prietenii mei liber profesioniști știu, de altfel: un „nu“ spus clientului întors din vacanța lui de trei săptămâni anulează, de cele mai multe ori, concediul tău de trei zile și toate „da-urile“ spuse de-a lungul anilor de colaborare bună. 

Nu este, însă, o situație specifică doar independenților, care pleacă, oricum, cu laptopul după ei și-și aleg destinația de vacanță nu în funcție de frumusețea peisajelor, ci de viteza internetului. Concediul de odihnă, ca „specie“ și drept al unui om care muncește, a căzut în dizgrație mai ceva decât trecerea de pietoni, culoarea roșie a semaforului și acordarea de prioritate în intersecții la un loc. La fel ca în cazul șoferilor care văd semnele și, totuși, aleg să le ignore, așa se întâmplă lucrurile și cu partenerii sau colegii care-ți văd mesajul out of office. I-ai anunțat la ședința trecută că vei intra în concediu. Citesc că ești în vacanță. Știu că te întorci în trei Zoom-uri. Dar te sună oricum. Și nu pentru urgențe.

M-am gândit că poate mi se întâmplă numai mie. Nope! Am verificat. E o epidemie. Telefoane și e-mailuri în concediu, cu tot cu supărările de rigoare, dacă ți-ai permis să le ignori, mesaje de birou pe WhatsApp mult după ora 21 (nu că 21 ar fi ora normală de terminare a programului, dar măcar era ora de politețe peste care ne învățau părinții noștri, altădată, să nu trecem cu un telefon). Linkuri pentru proiecte de serviciu trimise pe mesageria Facebook după miezul nopții, cu indignarea aferentă că nu le-ai văzut și nu le-ai inclus în prezentarea pe care o aveai de susținut a doua zi dimineață la ora 8.

Nu pandemia e de vină pentru toate astea. Se petreceau cu mult înainte ca viața noastră să se întâmple doar pe ecran. 

Dar lucrul de-acasă la scară globală a accentuat tot ce era în neregulă în vechile relații profesionale. Și a adus și probleme noi: lucrăm cu 2-3 ore mai mult decât înainte, cerințele la serviciu au crescut, iar starea noastră de bine e la cote de avarie (vedeți aici datele unui sondaj despre cum ne-a afectat COVID-19, realizat pe un eșantion de 1500 de oameni din 46 de țări). 

Limitele între viața personală și cea profesională sunt din ce în ce mai greu de stabilit, iar teama că vom fi văzuți ca leneși sau neavând spirit de echipă e la fel de greu de dus ca frica de a ne pierde serviciul. În cazul femeilor, aceasta din urmă este justificată, de altfel. Datele UN Women arată că, la nivel global, femeile au avut mai mult de suferit profesional în timpul pandemiei. 40% dintre toate angajatele lumii (510 milioane de femei la nivel global) lucrează în industriile lovite în ultimul an – servicii alimentare, retail și entertainment (față de 36.6% bărbați angajați în aceleași domenii). 25% dintre femeile antreprenor au rămas fără serviciu în pandemie, iar riscul de a-și pierde jobul este cu 19% mai mare în cazul femeilor.

Cum să pui limite sănătoase?

Încă nu știu, dar mă documentez. Și când o să-mi reușească, vă anunț. Deocamdată, o ascult și-o citesc cu interes pe Brené Brown, care e de părere că să setezi limite sănătoase înseamnă să ai curajul să te iubești pe tine, cu riscul de a-i dezamăgi pe alții. Și care consideră că atunci când nu punem limite, începem să avem resentimente față de ceilalți și față de noi (pe-asta o confirm!). Citesc articole despre cum să stabilesc limite sănătoase și de ce îmi e greu să spun nu. Fac promisiuni ferme despre cum voi ignora mesajele de birou trimise la ceas de noapte și visez cu ochii deschiși la concediul viitor. Pe care nu știu când sau unde-l voi petrece. Dar în care prevăd că voi pleca fără telefon.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută