Sănătatea psihică reprezintă, în continuare, un subiect societal tabu, despre care nu se vorbește clar și răspicat, ci cu multă rușine și pe un ton cât mai stins. Deși datele statistice indică o rată crescută în această zonă, în ultimii ani, disecarea acesteia, cu cărțile pe față întârzie să se întâmple.
Fie că vorbim despre anxietate, insomnie, depresie, tulburări psihice de diverse feluri, neidentificarea și diagnosticarea corectă pot fi tardive, în anumite cazuri. Considerăm normale și le catalogăm ca fiind comportamente firești, chiar dacă viața cu un astfel de stigmat nu este deloc ușoară, ba chiar poate determina dificultăți de comunicare cu cei din jur, sau chiar pierderea locului de muncă. Din cauza numărului mare de cazuri de anxietate, aceasta a ajuns să fie considerată boala secolului XXI. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, mai mult de două milioane de români suferă de depresie, iar în întreaga lume, numărul indivizilor cu aceste afecțiuni a ajuns la 350 milioane. Ignorarea simptomelor sau tratarea acestora cu superficialitate, sau prin recurgerea la anumite substanțe (alcool sau psihoactive), sunt extrem de des întâlnite, iar absența unor politici publice în acest sens nu fac altceva decât să accentueze sau să mascheze situația reală și crudă a problemei.
Deși din 2005 există, în România, Asociația de Psihiatrie Socială având drept scop incluziunea socială a persoanelor cu probleme mintale, identificarea și promovarea proiectelor este destul de greoaie, întrucât ele se realizează la nivel instituțional, din cauza numărului insuficient de personal, comparativ cu numărul pacienților și al posibililor pacienți.
Stresul, sărăcia, familiile disfuncționale, bullyingul, sau burnoutul sunt doar câteva butoane declanșatoare ale afecțiunilor psihice. Pe celălalt taler al balanței se află teama discriminării și a izolării societale, care atârnă destul de greu în detrimentul unui consult amănunțit de specialitate. Încrederea, deschiderea, asumarea reprezintă un prim pas în găsirea unei luminițe de la capătul tunelului, iar asta înseamnă depășirea stadiului de negare, înseamnă setea acerbă de soluții, lupta cu propriile gânduri, trăiri, și, cu ajutor corect, chiar îndreptarea continuă. Procesul nu este unul facil, uneori chiar costisitor, însă gravitatea cazurilor este graduală, așadar, introducerea unor politici publice implementabile în școli, în vederea prevenirii și a tratării cazurilor existente poate reprezenta un stadiu important în reducerea numărului pacienților ce suferă de astfel de probleme. Vizita într-un cabinet psihologic poate ajuta în identificarea și ghidarea pacientului, însă, în România, numărul celor ce apelează la un specialist este extrem de mic, comparativ cu numărul mare din statistici. Curajul și empatia sunt cheia în deschiderea carapacei sub care sufletul se luptă cu propria-i gândire.
℗PUBLICITATE
La nivel de societate, țara noastră nu este deschisă în a accepta să trăiască, sau să lucreze alături de persoane ce au tulburări de comportament, iar studiile de specialitate întăresc aceste concluzii, preferând să arate cu degetul, sau chiar să „ajute“ la afundarea și mai adâncă a respectivei persoane. Educația joacă un rol esențial în civilizarea și empatizarea subiecților în cauză, iar acest proces este unul ce se va întinde pe mai multe generații, lipsa instruirii în acest sens fiind regula de bază, în prezent. Faptul că nu se respectă anumite etape, înainte de a recurge la tratament medicamentos face ca afecțiunea să nu fie tratată gradual, cu toate pârghiile necesare, ajungându-se la dependență, iar aceasta este, uneori, mai alarmantă decât propria afecțiune, dacă nu este aplicată corect schematic, de către medicul psihiatru, și supravegheată, ulterior.
În România, terapia comunitară este înlocuită cu cea medicamentoasă, care, uneori, este luată după ureche, sau în urma unui consult realizat cu mult timp în urmă, fără să existe un rapel.
Numărul crescut de internări în spitalele de psihiatrie, mai ales în orașele cu un nivel de trai scăzut, relevă faptul că situația economică și socială nu este una prielnică, însă vocile neauzite și strigătele interioare sunt prea terne pentru a reuși să iasă în față și să tragă un semnal de alarmă că, la nivel național, situația cazurilor raportate este infinit mai mică și ireală, față de numărul mare de pacienți neidentificați. Trebuie luat în calcul că la aceștia, se adaugă și persoanele ce sunt plecate din țară pentru a munci în străinătate, dar care se întorc cu diverse afecțiuni psihice, ceea ce îngreunează munca specialiștilor, precum și limitarea locurilor în centrele specializate. Fie că vorbim de o afecțiune gravă sau ușoară, 1 din 4 persoane suferă, pe parcursul vieții, de un episod de tulburare emoțională. Un raport realizat de The Economist Intelligence Unit arată că România ocupă locul 29/30 în privința îngrijirii persoanelor cu probleme psihice, loc ce ne plasează în josul clasamentului datorat, în mare parte, lipsei educației în acest sens.
Existența unui sistem de intervenție, prin alinierea legislației și implementarea corectă a acesteia, prin acces la tratament corect și servicii sociale (prin care să nu se simtă stigmatizați), prin ancorarea atât a familiei, a prietenilor apropiați, cât și specialiștilor în domeniu, reprezintă forma cea mai clară de progres și maturitate societală.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
